Când se bate o monedă nouă, mai întâi se face tiparul sau matriţa cu ambele feţe, care reprezintă moneda în forma ei negativă; apoi se pregăteşte materialul preţios, aurul, de exemplu, din care se vrea a fi moneda şi, după ce s-a topit la incandescent, se toarnă în matriţă; când se răceşte, se înlătură matriţa şi apare banul preţios.

Isus a venit pe pământ să toarne aurul preţios, adevărul divin, în matriţa istoriei, spre a oferi lumii moneda de răscumpărare şi de intrare împărăţia lui Dumnezeu… Acela care a făcut matriţa împărăţiei cerurilor – istoria – şi a monedei de răscumpărare este Tatăl; acela care toarnă adevărul incandescent în matriţa istoriei este Fiul; acela care înlătură matriţa şi face să apară moneda de răscumpărare este Sfântul Duh.

În viziunea acestei introduceri, să urmărim detaliile pe care ni le oferă lecturile de azi de la liturgia cuvântului.

Dumnezeu Tatăl este acela care a proiectat şi a realizat matriţa istoriei pentru a turna în ea împărăţia cerurilor (Lectura I: Is 45,1.4-6).

Din punct de vedere arheologic avem o tăbliţă pe care stă scris că regele Cirus este prezentat ca unsul zeului Marduk. Aceasta era credinţa persană faţă de regele lor, aşa gândea chiar Cirus despre sine şi, desigur, chiar israeliţii din exil au ajuns să creadă la fel. Numai Profetul, datorită inspiraţiilor Duhului, priveşte spre Cirus şi împărăţia lui dintr-un unghi nou, înţelegând planul lui Dumnezeu din istorie şi menirea poporului ales. Cirus şi împărăţia lui reprezintă negativul medaliei, adică numai matriţa în care trebuie turnat adevărul. Menirea poporului ales este aceea de a primi adevărul şi de a-l turna în istorie spre a-l arăta lumii…

Printr-un oracol, menit să anunţe reconstruirea Ierusalimului şi a templului, locul de topire a aurului – adevărului – până la incandescentă, Dumnezeu îşi prezintă în mod solemn matriţa, instrumentul de care se va folosi: Cirus, regele perşilor (557-529 î.C.). În negativ, lui îi sunt atribuite titlurile rezervate capilor poporului şi viitorului Mesia: păstor (cf. 44,8; Num 27,15-20; 2Sam 5,2 etc) şi de ales (în gr. cristos; ebr. masiah: mesia, uns – cf. v. 1; 1Sam 9,26; Ps 2,2). Iahve este singurul Dumnezeu şi îşi poate alege materialul pentru tipar din orice neam ar voi.

Evanghelia: Mt 22,15-21.

Isus este Fiul lui Dumnezeu, este adevărul însuşi, el se toarnă ca aurul incandescent în matriţa pregătită de Tatăl, folosindu-se de poporul ales ca de un instrument de turnare.

Isus este adevărul şi învăţătorul adevărului (Mt 22,15-21). Până şi duşmanii erau constrânşi să recunoască şi să mărturisească acest lucru: “Învăţătorule, ştim că eşti sincer, că înveţi cu adevărat calea spre Dumnezeu şi nu-ţi pasă de oameni, deoarece nu priveşti la faţa omului”, dar, în răutatea lor, au voit să profite de corectitudinea lui pentru a-i face rău: trăgându-l pe panta politică spre a-l discredita în faţa mulţimii şi apoi pentru a-l da pe mâna puterii civile spre a-l condamna la moarte…

O problemă psihologică, destul de delicată, se pune: de ce acei oameni – cărturari, farisei, arhierei şi cei din tagma irodienilor, care aveau toată convingerea că Isus este omul adevărului – nu erau mai înclinaţi să primească adevărul, decât să-l folosească spre a face rău? Ce urmăreau prin întinderea acestei curse politice? De ce îi incomoda adevărul lui Isus?

Cunoşteau că adevărul vine de la Dumnezeu, dar Isus îl propunea în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de deţinător unic al monopolului adevărului. Isus poate fi om şi Dumnezeu în acelaşi timp? Pentru mintea lor lucrul acesta era imposibil; ca de altfel şi pentru mintea noastră. Adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu nu este un lucru pe care să-l poată înţelege raţiunea umană; el depăşeşte orice putere de imaginaţie şi trebuie acceptat numai prin credinţă. Omul crede, dar niciodată nu are siguranţa fizică dată de simţuri, pe care o reclamă mereu firea sa, raţiunea sa, ci numai o certitudine morală, care se scaldă mereu în întunericul credinţei, altfel n-ar mai fi credinţă…

Creştinul, spre a nu cădea în aceeaşi greşeală raţionalistă, nu trebuie să se mărginească numai la realităţile acestei lumi (cf. 1Cor 5,10), care cad sub simţuri, dar este chemat să devină ferment şi să se schimbe din interior prin credinţă. Citim într-o carte – “Copilăria lui Isus” – că pe când era mic, a fost trimis la şcoala unui rabin, ca să înveţe carte. Într-o zi, rabinul i-a zis copilului Isus: “Ce vrea să reprezinte alfa?” (Afla este prima literă din alfabetul iudaic.) Isus, ca un adevărat iudeu, îi răspunde printr-o provocare: “Spune-mi tu, mai întâi, ce înseamnă beta şi eu îţi voi spune ce reprezintă alfa!” (Beta este a doua literă din alfabet) Rabinul s-a supărat şi, considerând răspunsul lui Isus ca pe un act de obrăznicie, i-a dat o palmă, dar imediat a murit. Este o poveste, însă cu un sâmbure mare de adevăr: omul se încrede în sine şi nu acceptă să fie contrazis, crede că raţiunea lui este izvorul adevărului, dar bazându-se numai pe acesta, moare… Isus vrea să dovedească tocmai contrariul: Dumnezeu deţine monopolul adevărului şi cine vrea să ajungă la adevăr, mai întâi trebuie să-i cerceteze voinţa şi să i-o împlinească. Adevărul lui Dumnezeu, pe care Isus îl toarnă în matriţa istoriei, nu-i cel filozofic, ci cel al vieţii. Isus spune indirect duşmanilor săi că: cine caută moartea altuia, să fie sigur că nu este pe calea adevărului.

Pe ispititorii săi, Isus îi numeşte ipocriţi – făţarnici de multe ori, fiindcă ei cunosc adevărul şi caută să toarne în tiparul istoriei – în matriţa împărăţiei lui Dumnezeu – minciuna. Îl întreabă pe Isus dacă trebuie plătit tribut Cezarului, când ei înşişi au pus la cale de atâtea ori revolta, nu numai de a nu plăti tribut, ci chiar de a scăpa total de jugul roman şi, dacă îl aşteptau pe Mesia, în cea mai mare parte îl visau, nu numai ca pe un eliberator, dar mai ales ca pe un dominator al popoarelor, spre a primi ei tributul lor. Mai ales că banul tributului era lucrul cel mai dezgustător pentru un iudeu credincios, deoarece pe monedă erau scrise aceste cuvinte: Caesar divus et pontifex maximus – “Cezar zeu şi mare preot”. A plăti tributul cu această monedă constituia o înjosire pentru evrei, nu numai pe plan material, ci mai ales spiritual şi religios: a-i da romanului această monedă însemna a-l recunoaşte pe împărat ca zeu şi ca mare preot, însemna să faci un act de supunere totală – trup şi suflet – faţă de duşman, împotriva convingerii celei mai elementare: un desfrânat, un tiran nu poate fi nici zeu şi nici mare preot. Ori, a te folosi ca de o armă de ceea ce eşti convins că este fals şi de a apăra prin crimă această falsitate nu poate fi decât ipocrizie, făţărnicie. Isus le spune clar: Daţi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu şi, fiindcă Cezarul nu-i zeu, daţi-i ceea ce pretinde ca om al puterii, fiindcă orice putere vine de la Dumnezeu.

Lectura a doua: 1Tes 1,1-5b.

Sfântul Duh este acela care înlătură matriţa şi face să strălucească moneda răscumpărării.

Când sfântul apostol Paul şi însoţitorii săi spuneau: “Mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi” (Lectura a II-a: 1Tes 1,1-5), desigur se refereau la acei creştini adevăraţi, adunaţi la celebrarea euharistică, în care Duhul Sfânt făcea să strălucească aurul veritabil, adică asemănarea omului cu Dumnezeu, realizată prin comuniunea de credinţă, speranţă şi iubire. Comuniunea nu este realizată numai pe verticală, cu Dumnezeu, ci şi pe orizontală, cu oamenii, izvor de bucurie permanentă pentru apostoli, de aceea le spune tesalonicenilor: “… ne amintim de angajarea voastră în credinţă, de sârguinţa voastră în operele de caritate şi de speranţa voastră constantă în Domnul”

Credinţa, pentru apostolul neamurilor, nu-i un simplu asentiment intelectual, dar o angajare vitală a creştinului, care îmbrăţişează dimensiunea lui comunitară până acolo că, uneori, credinţa lui echivala cu comunitatea credincioşilor (cf. 2Cor 1,24), devenind ca o monedă vie prin care fiecare îşi putea achita orice datorie. Iubirea, pentru sfântul Paul, nu este un simplu suspin romantic, ci un efort constant spre a ameliora situaţia şi de a face ca în comunitate să nu fie ură, înşelăciune şi asuprire… Speranţa nu însemna o simplă aşteptare pasivă, dar un efort continuu spre a face mai bună lumea în care se trăieşte, mai ales prin multă răbdare… Toate merg bine acolo unde Duhul Sfânt şi-a pus amprenta divină: “Evanghelia nu s-a răspândit între voi, le spune apostolul Paul tesalonicenilor, numai prin cuvânt, dar mai ales prin putere şi cu Duhul Sfânt şi printr-o convingere profundă”.

Creştinul trebuie să fie conştient că datorează lui Dumnezeu tributul răscumpărării. Cu atât mai mult cu cât însuşi Dumnezeu, în iubirea sa nesfârşită faţă de om, a pus în sufletul omului, prin botez, banul dajdiei pe care stă scris: credinţă, speranţă şi caritate. Lui Dumnezeu trebuie să-i dăm integral banul viu al dajdiei, adică o credinţă totală, o speranţă totală şi o caritate totală transformate în fapte, altfel riscăm să devenim mai ipocriţi şi mai făţarnici decât duşmanii lui Isus.