Start > Ritul latin > Duminica a XXIV-a de peste an

Duminica a XXIV-a de peste an

11 July 2008
793 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXIV-a de peste an (Anul A)

În primele pagini ale Bibliei citim că, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea sa. Nu vreau să intrăm acum în misterul asemănării omului cu Dumnezeu, ci vreau doar să ne amintim cu toții de faptul că, una din însușirile veșnice ale lui Dumnezeu este mila. De aceea, și în milă trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu. Aceasta este și principala tematică dezvoltată de liturgia cuvântului de azi.

In fiecare om sălășluiește un sfânt și un răufăcător. Am auzit această afirmație de atâtea ori și în atâtea forme, iar experiența cotidiană confirmă dureroasa ei veracitate. Omul poate crește în două direcții: în sus, spre înălțimile bunătății, a perfecțiunii, a spiritualității…, și în jos, spre iadul urii, al discordiei și al destrămării. Această luptă continuă între bine și rău este tema veșnicei drame omenești. De fapt, istoria omenirii este istoria acestei lupte. Depinde de noi, de comportamentul nostru, care dintre cei doi oameni care locuiesc în noi va ieși triumfător. Există oameni care iradiază atâta bunătate încât, în jurul lor, orice inimă se înveselește. Aceștia sunt gloria omenirii. Dacă am avea niște vizitatori extratereștri, cu ei ne-am lăuda. Pe ei i-am arăta spunând: iată omul! Din păcate însă, au existat, și încă mai există și astăzi mulți oameni în care triumfă nu sfântul, ci răufăcătorul.

Isus, prin parabola pe care ne-o prezintă în Evanghelia de azi, vrea să ne pună în față aceste triste realități. La prima vedere s-ar părea că parabola nu are nici o valoare deoarece, este plină de exagerări. Este exagerată suma cu care slujitorul era îndatorat stăpânului său: zece mii de talanți; este o avere întreagă pentru o slugă. Cum a contractat această datorie? Poate că era ușuratic, poate risipitor… Dacă ne gândim numai la faptul că, Irod cel Mare, care a trăit în timpul în care Isus spune parabola, avea un salar doar de nouă sute de talanți. De aceea, pare naivă rugămintea slujitorului în fața stăpânului care-i cere să-și plătească datoria: “Îngăduie-mi și-ți voi restitui totul”. Chiar și o amânare mai îndelungată, să zicem de 100 de ani, nu i-ar ajunge să-și plătească datoriile. Insă, el crede, și o face corect, că în spatele tribunalului dreptății, există un loc care mai poate fi sperat. Acest loc se numește “milă”. Așa a procedat slujitorul îndatorat și nu a greșit. Regele, mișcat de cuvintele slujitorului său, îl iartă. Ia condica, îi șterge toate datoriile, pentru a distruge orice dovadă a datoriei și astfel, iertarea să fie totală.

Lecția transmisă de parabolă până la acest punct este destul de transparentă. Oricare din noi este dator vândut în fața lui Dumnezeu din cauza păcatelor. Dacă El nu ia inițiativa și nu intervine cu un gest gratuit și imens, cu forțele proprii, cu faptele noastre mărunte, nu vom putea dobândi mântuirea niciodată.

Pe de altă parte, putem observa că Regele, cu atitudinea sa, imită pe acel Dumnezeu a cărui însușire veșnică este mila, îndurarea. De fapt, El este Regele prefigurat de parabole, care cu mărinimie iartă datoriile păcatelor noastre. Parabola schițează astfel, mila infinită a lui Dumnezeu, care în fața rugăciunii insistente și a căinței celui păcătos iartă, și anulează chiar și cea mai mare datorie a păcatelor. Cristos, pecetluiește această iertare prin Sângele său vărsat pe cruce, care face pe toți oamenii frați între ei, și deci, responsabili unul față de altul. Sfântul Apostol Petru, convins că, deja propune prea mult în materie de iertare, îl întreabă pe Isus dacă trebuie să ierte până de 7 ori pe cel care a greșit înaintea sa. Isus îi răspunde: “nu-ți spun de 7 ori, ci de 70 de ori câte 7!” Expresia orientală folosită aici vrea să indice un număr nelimitat, adică totdeauna. Această expresie este deja folosită în Vechiul Testament în cântul ferocelui Lamech, care promite că se va răzbuna pentru ofensa adusă “de 70 de ori câte 7″, și lasă să se întrevadă că e vorba de un număr infinit. In acel context, expresia indică cutremurătoarea răspândire a răului. Dacă răul este atât de rodnic, binele trebuie să fie cel puțin la fel. De aceea, Isus folosește aceeași expresie pentru a învăța că răul, oricât de mare ar fi, poate și trebuie să fie învins printr-o bunătate fără margini, care să se manifeste prin iertarea neîncetată a oamenilor. Dacă ne gândim bine, este vorba de o datorie cutremurătoare. Pentru a o face mai accesibilă, Isus o ilustrează prin parabola slujitorului nemilos, care deși a beneficiat de o iertare totală se comportă într-un mod cu totul neașteptat.

Scăpată de datorii, sluga iese veselă din casa stăpânului său. Primul întâlnit este un coleg de slujbă care-i datora doar 100 de talanți. O sumă infimă, în comparație cu aceea care i-a fost iertată lui. Dar, vedem că în zadar a strălucit soarele milei peste sluga rea căci, în inima sa nu s-a făcut lumină. Cum îl vede pe colegul său, se năpustește asupra lui, îl strânge de gât și strigă: “Plătește-mi datoria!”. Scena este într-adevăr cutremurătoare. Un om care-și datorează libertatea milei, aruncă în temniță pe colegul său pentru o nimica toată. Un om care a beneficiat de o milă nespus de mare, nu poate și nu vrea să-și facă milă de fratele său. Faptul este cu atât mai trist cu cât nu aparține numai trecutului, dar este foarte actual. De câte ori nu am asistat la astfel de scene fără să luăm nici o atitudine! De câte ori nu ne-am aflat, noi înșine în astfel de situații și ne-am lăsat orbiți de praful răzbunării!

Deși din cauza orgoliului și a spiritului de răzbunare care stăpânește pe omul decăzut, iertarea poate costa uneori foarte mult, ea este indispensabilă pentru a obține iertarea proprie. Nu există altă cale: ori iertăm ca să fim iertați, ori refuzăm iertarea și astfel suntem condamnați de propria noastră atitudine! “Tot așa – încheie parabola – și Tatăl meu din ceruri vă va face vouă dacă nu veți ierta din inimă fratelui vostru” (Mt 18,35 ).

Revine aici, sfatul din prima lectură: “Adu-ți aminte de cele de pe urmă lucruri și ferește-te de vrajbă”; “Adu-ți aminte de porunci și nu te mânia pe fratele tău, ci iartă-i neștiința” (Ecl 28,6). Textul lecturii zugrăvește în culori sumbre mânia, răzbunarea, refuzul de a ierta și prezintă urmările tragice pentru aceia care nu se eliberează de aceste tumori morale. Cine nu iartă, nu este iertat de Dumnezeu și prin urmare este destinat morții. Cel care urăște, se comportă ca acela care se consideră veșnic, ca și cum nu va trebui să moară niciodată, ca acela care își face iluzii că nu va trebui să apară niciodată în fața tribunalului dreptății și nu ar avea nevoie, ca și ceilalți, de ajutorul și îndurarea divină. Cine urăște, disprețuiește poruncile lui Dumnezeu, poruncile de iubire reciprocă, acela rupe alianța cu Dumnezeu, alianță care recere iubirea.

Și lectura a II-a este luată dintr-un context în care Sf. Paul cere creștinilor din Roma să se poarte cu dragoste față de frații lor mai “slabi” în credință. Trebuie să-i înțelegem și să acceptăm și pe alții, chiar dacă sunt mai sensibili, mai diferiți de noi. Și aceasta, pentru că fiecare din noi trebuie să se raporteze la Dumnezeu și la frații săi, pentru că nu poate trăi singur. De fapt “nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. …Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Pentru aceasta, de fapt, Cristos a murit și a înviat: ca să domnească atât peste morți cât și peste vii” (Rm 14,7-9). Oamenii, în calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu, trebuie să-l imite în bunătate pe Tatăl lor, care lasă să strălucească soarele și să cadă ploaia și asupra celor care l-au ofensat (cf. Mt 5,44-45). Cristos vrea să fie imitat mai ales în aceasta: “Iubiți-vă, așa cum v-am iubit și eu pe voi”.

Acesta este spiritul de reconciliere în care trebuie să trăiască orice creștin. Isus, marele cunoscător al inimii oamenilor, nu fără motiv a inserat în rugăciunea noastră cea de toate zilele această cerere, respectiv promisiune: “și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm celor ce ne-au greșit”. De câte ori recităm această rugăciune și de câte ori o contrazicem cu comportamentul nostru!

Pedeapsa celor nemiloși va fi identică cu a slugii din parabolă: “slugă rea – a spus regele ¬toată datoria ți-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia să-ți faci și tu milă de colegul tău? Și mâniat, stăpânul său l-a predat temnicerului, până ce-și va plăti toată datoria”.

Celebrarea euharistică ne cheamă la marea lege a iubirii fraterne. Acesta este “banchetul” fiilor întorși la Tatăl la care suntem invitați cu toții. Veniți așadar, să ne bucurăm în casa Tatălui nostru.

Eugen Țîmpu

Ritul latin