Predici

De multe ori copiii ne pun în încurcătură prin întrebările lor, mai ales atunci când ne întreabă: “de ce?” Un filosof faimos (Heidegger) spunea studenţilor săi: “dacă doriţi să progresaţi, atât în filozofie cât şi în religie, lăsaţi-vă întrebaţi de către un copil… nu va fi mereu posibil să daţi un răspuns, dar cel puţin vă va ajuta să vă apropiaţi de adevăr”. Dumnezeu se descoperă celor mici… Întrebările copiilor sunt în acelaşi timp simple şi profunde, fiind, în realitate, aceleaşi întrebări pe care adulţii au încetat să şi le pună, poate pentru că se gândesc că este inutil să cauţi un răspuns şi că sunt alte întrebări mai serioase în viaţă.
Din evanghelii ştim că Isus era un om al rugăciunii, că de multe ori îşi petrecea noaptea rugându-se singur, că i-a învăţat pe ucenici “Tatăl nostru”; totuşi, cu excepţia evangheliei sf. Ioan, celelalte trei evanghelii (Matei, Marcu şi Luca), prea puţin ne vorbesc despre cum se ruga Isus Tatălui ceresc, despre ce spunea Isus în momentele sale de rugăciune. Unul dintre aceste rare pasaje este cel din grădina Ghetsemani, dar şi cel pe care tocmai l-am ascultat în Liturgia Cuvântului din această duminică: “Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”, adică celor simpli, celor săraci în duh.
Aceste puţine dar esenţiale cuvinte ale lui Isus ne revelează care era spiritualitatea sa, raportul profund familiar cu Dumnezeu, bucuria sa de a-l numi “Abba – Tăticule”. Isus ne este înfăţişat ca un fiu care îşi laudă Tatăl când descoperă plin de uimire cum vede raportul său cu oamenii. Isus se roagă pornind de la experienţa trăită zi de zi alături de oamenii cărora le anunţa venirea împărăţiei lui Dumnezeu; iar această experienţă era marcată de constatarea că sunt cei mici, săracii cu duhul, copiii, păcătoşii cei care primeau cu bucurie vestea cea bună a împărăţiei, în timp ce înţelepţii şi pricepuţii timpului, adică scribii şi fariseii, de pe piedestalul ştiinţei şi al bogăţiei lor, refuzau evanghelia.
Înţelepţii şi pricepuţii, precum şi bogaţii şi puternicii din orice timp, resping noutatea evangheliei pentru că au pretenţia de a şti deja cine este Dumnezeu; iar bunăstarea lor socială şi economică le dă iluzia că sunt autosuficienţi, că nu au nevoie să îşi schimbe viaţa, şi astfel nici de harul şi iertarea lui Dumnezeu nu le sunt necesare. Cu această rugăciune a lui Isus este în perfectă sintonie şi rugăciunea care caracterizează sufletul Sfintei Fecioare, Magnificat: “Sufletul meu preamăreşte pe Domnul, pentru că a privit la smerenia slujitoarei sale… i-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi, pe cei lipsiţi i-a umplut de bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale…”.
Una din întrebările care ne-ar putea apropia de ipostaza “celor mici” cărora li se descoperă venirea împărăţiei ar putea fi aceea care indică o inimă mereu deschisă: “cum să îl cunosc pe Dumnezeu?”. Din cuvintele lui Isus pe care le-am ascultat rezultă cum cunoaşterea lui Dumnezeu nu este o cucerire a ştiinţei; misterul profund al lui Dumnezeu nu poate fi ajuns numai cu raţiunea umană, pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o, dar care e atât de limitată. Evanghelia acestei duminici ne spune că pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu trebuie să intrăm într-o relaţie profundă cu Fiul, cu Mântuitorul Isus, unicul căruia Tatăl i s-a descoperit din veşnicie: “pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia Fiul vrea să-i descopere”. Nu trebuie să înţelegem această expresie drept o excludere pentru că toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire prin cunoaşterea adevărului, care este Dumnezeu însuşi. Ceea ce este cerut în schimb pentru o autentică cunoaştere a lui Dumnezeu este atitudinea de umilinţă şi dorinţa vie de a primi cunoaşterea adevărului prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin acel dialog interpersonal fără de care nici un credincios nu poate trăi, rugăciunea.
Şi atunci ce este umilinţa? Iată o altă întrebare simplă şi profundă pe care un copil ne-ar putea-o adresa. Cuvântul “umilinţă” vine din cuvântul latin “humus”, adică acel teren bogat de substanţe vegetale în descompunere care este într-un mod particular potrivit să primească şi să facă să crească sămânţa… A fi umili nu înseamnă a se dispreţui sau a se anula …ci a recunoaşte cum suntem într-adevăr: să ne amintim că suntem humus, cu alte cuvinte suntem “pământ şi în pământ ne vom întoarce”- cum spune Biblia (3,19) – şi că acest humus, însă, este terenul potrivit să primească şi să facă să rodească sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Eşecurile noastre, greşelile şi chiar păcatele noastre – dacă sunt recunoscute şi asumate: iată umilinţa – pot deveni terenul care să primească darul cel mai important al lui Dumnezeu, milostivirea sa.
Există un episod în viaţa unui sfânt austriac din sec. al XIX-lea, Sf. Clement, care ne prezintă într-un mod sugestiv trăirea umilinţei: odată mergea să cerşească pentru orfanii de care avea grijă şi trecând prin faţa unui han, unul din clienţii aflaţi acolo văzându-l l-a scuipat în faţă: ” Ceea ce mi-ai făcut mie este drept” i-a spus sf. Clement, “acum însă dă-mi ceva şi pentru orfanii mei…”. Biografii ne spun că acest om a fost atât de impresionat de umilinţa sfântului că şi-a schimbat viaţa şi a devenit un binefăcător generos.
Umilinţa este într-adevăr fundamentul tuturor virtuţilor creştine, căci chiar dacă le-am avea pe toate, dar nu am avea umilinţa, nu am fi plăcuţi în faţa lui Dumnezeu. Şi această umilinţă o putem învăţa: de la Cristos însuşi, aşa cum ne spune Evanghelia de astăzi: “învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Iată de ce Isus ne invită să mergem la El: să înţelegem, să experimentă şi să imităm blândeţea şi smerenia, umilinţa inimii sale. Aceste două virtuţi ne arată atitudinea lui Isus faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Faţă de Dumnezeu apare atitudinea de încredere, ascultare şi docilitate. Faţă de oameni are o atitudine de deschidere, de răbdare, discreţie, disponibilitate la iertare şi chiar la slujire. Aceste atitudini, prin apropierea faţă de Isus, pot şi trebuie să devină definitorii şi pentru inima oricărui creştin.
În cadrul invitaţiei sale, Isus adaugă o frază care poate să pară surprinzătoare: celor osteniţi şi împovăraţi Isus le spune să ia jugul său asupra lor: “Luaţi jugul meu asupra voastră”. Dacă aceste persoane sunt deja ostenite şi împovărate, de ce le propune Mântuitorul o greutate în plus, un alt jug? Dar din următoarele cuvinte spuse de Isus putem înţelege că e vorba de un jug care face toate celelalte lucruri mai uşoare: “veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul meu e dulce şi povara mea e uşoară”. Jugul lui Isus este cel al iubirii, iar iubirea face ca lucrurile să devină uşoare, după cum spunea şi sf. Augustin: “Unde este iubire nu este chin, trudă; iar dacă este aceasta e iubită”.
Un misionar ne povesteşte că pe o cărare de munte periculoasă şi plină de pietre a zărit o fetiţă care îşi purta în cârcă fratele mai mic. “Dragă fetiţă”,încercă să o compătimească misionarul pe aceasta, “ce greutate porţi în spate!”. Ea însă i-a răspuns: ” Nu este o greutate, părinte. Este fratele meu!”
Atunci când suntem obosiţi şi în dificultăţi de tot felul, trebuie să ne amintim de aceste cuvinte ale lui Isus care ne ajută se ieşim din noi înşine pentru a trăi în iubire. Încercările vieţii pot avea efectul închiderii în noi înşine, egoismului. Isus ne invită să luăm jugul său cu iubire, adică să primim totul în unire cu El şi pentru binele fraţilor noştri. De ce mai este uşor acest jug? Pentru că Isus nu face să aibă întâietate legea, porunca, ci harul său şi bucuria primirii iubirii lui Dumnezeu. Aceasta este noutatea lui Isus: mai întâi uimirea în faţa Evangheliei şi primirea sa şi numai apoi, ca un răspuns plin de bucurie, legea morală. Iar jugul lui Isus este uşor şi pentru că El este un maestru care nu-şi abandonează niciodată ucenicii, dar le stă mereu alături cu puterea iubirii sale milostive.

pr. Daniel Iacobuţ Ritul latin