În primele pagini ale Bibliei citim că, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi asemănarea sa. Nu vreau să intrăm acum în misterul asemănării omului cu Dumnezeu, ci vreau doar să ne amintim cu toţii de faptul că, una din însuşirile veşnice ale lui Dumnezeu este mila. De aceea, şi în milă trebuie să ne asemănăm cu Dumnezeu. Aceasta este şi principala tematică dezvoltată de liturgia cuvântului de azi.

In fiecare om sălăşluieşte un sfânt şi un răufăcător. Am auzit această afirmaţie de atâtea ori şi în atâtea forme, iar experienţa cotidiană confirmă dureroasa ei veracitate. Omul poate creşte în două direcţii: în sus, spre înălţimile bunătăţii, a perfecţiunii, a spiritualităţii…, şi în jos, spre iadul urii, al discordiei şi al destrămării. Această luptă continuă între bine şi rău este tema veşnicei drame omeneşti. De fapt, istoria omenirii este istoria acestei lupte. Depinde de noi, de comportamentul nostru, care dintre cei doi oameni care locuiesc în noi va ieşi triumfător. Există oameni care iradiază atâta bunătate încât, în jurul lor, orice inimă se înveseleşte. Aceştia sunt gloria omenirii. Dacă am avea nişte vizitatori extratereştri, cu ei ne-am lăuda. Pe ei i-am arăta spunând: iată omul! Din păcate însă, au existat, şi încă mai există şi astăzi mulţi oameni în care triumfă nu sfântul, ci răufăcătorul.

Isus, prin parabola pe care ne-o prezintă în Evanghelia de azi, vrea să ne pună în faţă aceste triste realităţi. La prima vedere s-ar părea că parabola nu are nici o valoare deoarece, este plină de exagerări. Este exagerată suma cu care slujitorul era îndatorat stăpânului său: zece mii de talanţi; este o avere întreagă pentru o slugă. Cum a contractat această datorie? Poate că era uşuratic, poate risipitor… Dacă ne gândim numai la faptul că, Irod cel Mare, care a trăit în timpul în care Isus spune parabola, avea un salar doar de nouă sute de talanţi. De aceea, pare naivă rugămintea slujitorului în faţa stăpânului care-i cere să-şi plătească datoria: “Îngăduie-mi şi-ţi voi restitui totul”. Chiar şi o amânare mai îndelungată, să zicem de 100 de ani, nu i-ar ajunge să-şi plătească datoriile. Insă, el crede, şi o face corect, că în spatele tribunalului dreptăţii, există un loc care mai poate fi sperat. Acest loc se numeşte “milă”. Aşa a procedat slujitorul îndatorat şi nu a greşit. Regele, mişcat de cuvintele slujitorului său, îl iartă. Ia condica, îi şterge toate datoriile, pentru a distruge orice dovadă a datoriei şi astfel, iertarea să fie totală.

Lecţia transmisă de parabolă până la acest punct este destul de transparentă. Oricare din noi este dator vândut în faţa lui Dumnezeu din cauza păcatelor. Dacă El nu ia iniţiativa şi nu intervine cu un gest gratuit şi imens, cu forţele proprii, cu faptele noastre mărunte, nu vom putea dobândi mântuirea niciodată.

Pe de altă parte, putem observa că Regele, cu atitudinea sa, imită pe acel Dumnezeu a cărui însuşire veşnică este mila, îndurarea. De fapt, El este Regele prefigurat de parabole, care cu mărinimie iartă datoriile păcatelor noastre. Parabola schiţează astfel, mila infinită a lui Dumnezeu, care în faţa rugăciunii insistente şi a căinţei celui păcătos iartă, şi anulează chiar şi cea mai mare datorie a păcatelor. Cristos, pecetluieşte această iertare prin Sângele său vărsat pe cruce, care face pe toţi oamenii fraţi între ei, şi deci, responsabili unul faţă de altul. Sfântul Apostol Petru, convins că, deja propune prea mult în materie de iertare, îl întreabă pe Isus dacă trebuie să ierte până de 7 ori pe cel care a greşit înaintea sa. Isus îi răspunde: “nu-ţi spun de 7 ori, ci de 70 de ori câte 7!” Expresia orientală folosită aici vrea să indice un număr nelimitat, adică totdeauna. Această expresie este deja folosită în Vechiul Testament în cântul ferocelui Lamech, care promite că se va răzbuna pentru ofensa adusă “de 70 de ori câte 7″, şi lasă să se întrevadă că e vorba de un număr infinit. In acel context, expresia indică cutremurătoarea răspândire a răului. Dacă răul este atât de rodnic, binele trebuie să fie cel puţin la fel. De aceea, Isus foloseşte aceeaşi expresie pentru a învăţa că răul, oricât de mare ar fi, poate şi trebuie să fie învins printr-o bunătate fără margini, care să se manifeste prin iertarea neîncetată a oamenilor. Dacă ne gândim bine, este vorba de o datorie cutremurătoare. Pentru a o face mai accesibilă, Isus o ilustrează prin parabola slujitorului nemilos, care deşi a beneficiat de o iertare totală se comportă într-un mod cu totul neaşteptat.

Scăpată de datorii, sluga iese veselă din casa stăpânului său. Primul întâlnit este un coleg de slujbă care-i datora doar 100 de talanţi. O sumă infimă, în comparaţie cu aceea care i-a fost iertată lui. Dar, vedem că în zadar a strălucit soarele milei peste sluga rea căci, în inima sa nu s-a făcut lumină. Cum îl vede pe colegul său, se năpusteşte asupra lui, îl strânge de gât şi strigă: “Plăteşte-mi datoria!”. Scena este într-adevăr cutremurătoare. Un om care-şi datorează libertatea milei, aruncă în temniţă pe colegul său pentru o nimica toată. Un om care a beneficiat de o milă nespus de mare, nu poate şi nu vrea să-şi facă milă de fratele său. Faptul este cu atât mai trist cu cât nu aparţine numai trecutului, dar este foarte actual. De câte ori nu am asistat la astfel de scene fără să luăm nici o atitudine! De câte ori nu ne-am aflat, noi înşine în astfel de situaţii şi ne-am lăsat orbiţi de praful răzbunării!

Deşi din cauza orgoliului şi a spiritului de răzbunare care stăpâneşte pe omul decăzut, iertarea poate costa uneori foarte mult, ea este indispensabilă pentru a obţine iertarea proprie. Nu există altă cale: ori iertăm ca să fim iertaţi, ori refuzăm iertarea şi astfel suntem condamnaţi de propria noastră atitudine! “Tot aşa – încheie parabola – şi Tatăl meu din ceruri vă va face vouă dacă nu veţi ierta din inimă fratelui vostru” (Mt 18,35 ).

Revine aici, sfatul din prima lectură: “Adu-ţi aminte de cele de pe urmă lucruri şi fereşte-te de vrajbă”; “Adu-ţi aminte de porunci şi nu te mânia pe fratele tău, ci iartă-i neştiinţa” (Ecl 28,6). Textul lecturii zugrăveşte în culori sumbre mânia, răzbunarea, refuzul de a ierta şi prezintă urmările tragice pentru aceia care nu se eliberează de aceste tumori morale. Cine nu iartă, nu este iertat de Dumnezeu şi prin urmare este destinat morţii. Cel care urăşte, se comportă ca acela care se consideră veşnic, ca şi cum nu va trebui să moară niciodată, ca acela care îşi face iluzii că nu va trebui să apară niciodată în faţa tribunalului dreptăţii şi nu ar avea nevoie, ca şi ceilalţi, de ajutorul şi îndurarea divină. Cine urăşte, dispreţuieşte poruncile lui Dumnezeu, poruncile de iubire reciprocă, acela rupe alianţa cu Dumnezeu, alianţă care recere iubirea.

Şi lectura a II-a este luată dintr-un context în care Sf. Paul cere creştinilor din Roma să se poarte cu dragoste faţă de fraţii lor mai “slabi” în credinţă. Trebuie să-i înţelegem şi să acceptăm şi pe alţii, chiar dacă sunt mai sensibili, mai diferiţi de noi. Şi aceasta, pentru că fiecare din noi trebuie să se raporteze la Dumnezeu şi la fraţii săi, pentru că nu poate trăi singur. De fapt “nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. …Fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Pentru aceasta, de fapt, Cristos a murit şi a înviat: ca să domnească atât peste morţi cât şi peste vii” (Rm 14,7-9). Oamenii, în calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu, trebuie să-l imite în bunătate pe Tatăl lor, care lasă să strălucească soarele şi să cadă ploaia şi asupra celor care l-au ofensat (cf. Mt 5,44-45). Cristos vrea să fie imitat mai ales în aceasta: “Iubiţi-vă, aşa cum v-am iubit şi eu pe voi”.

Acesta este spiritul de reconciliere în care trebuie să trăiască orice creştin. Isus, marele cunoscător al inimii oamenilor, nu fără motiv a inserat în rugăciunea noastră cea de toate zilele această cerere, respectiv promisiune: “şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor ce ne-au greşit”. De câte ori recităm această rugăciune şi de câte ori o contrazicem cu comportamentul nostru!

Pedeapsa celor nemiloşi va fi identică cu a slugii din parabolă: “slugă rea – a spus regele ¬toată datoria ţi-am iertat-o fiindcă m-ai rugat. Nu trebuia să-ţi faci şi tu milă de colegul tău? Şi mâniat, stăpânul său l-a predat temnicerului, până ce-şi va plăti toată datoria”.

Celebrarea euharistică ne cheamă la marea lege a iubirii fraterne. Acesta este “banchetul” fiilor întorşi la Tatăl la care suntem invitaţi cu toţii. Veniţi aşadar, să ne bucurăm în casa Tatălui nostru.

Eugen Ţîmpu