Predici

Cu credinţă şi cu bucurie să sărbătorim Naşterea Sfintei Fecioare

Ziua de 8 septembrie în care prăznuim Naşterea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, este cea dintâi dintre cele douăsprezece sărbători ale anului liturgic bizantin, care începe la 1 septembrie. Din oficierea sărbătorii citim: Din seminţia lui Iese şi din neamul lui David, astăzi s-a născut printre noi Maria, copiliţă divină. De aceea, tot universul se bucură şi se reînnoieşte şi se veseleşte, cerul şi pământul tresaltă de bucurie (Liturghia bizantină).

Azi suntem şi noi chemaţi să ne reînnoim, să ne veselim şi să ne bucurăm de naşterea preasfintei Maici a lui Dumnezeu, a Bisericii şi a noastre.

Catehismul Bisericii Catolice spune că: Evlavia Bisericii faţă de sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creştin. Sfânta Fecioară este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri, sfânta Fecioară e venerată sub titlul de născătoare de Dumnezeu, sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se în toate primejdiile şi nevoile (CBC pag. 217).

Din acest citat reţinem patru lucruri importante: evlavia către Maica Domnului face parte intrinsecă din cultul creştin, ceea ce vrea să spună că acela care nu o cinsteşte pe aceea pe care a cinstit-o Fiul lui Dumnezeu nu se poate numi creştin; cultul ce-l acordăm Mariei este deosebit faţă de cel acordat lui Dumnezeu, dar şi faţă de cel acordat sfinţilor obişnuiţi; Maria este cel mai mult cunoscută sub titlul de născătoare de Dumnezeu, ceea ce ne interesează şi pe noi azi cel mai mult şi apoi faptul că în toate timpurile şi în toate locurile creştinii au alergat la ocrotirea ei, ceea ce dovedeşte temeinicia credinţei creştine.

Este natural, dacă o cinstim ca născătoare de Dumnezeu, să o cinstim şi în misterul naşterii ei; fiindcă, n-ar fi putut fi născătoare de Dumnezeu, dacă mai întâi n-ar fi fost ea însăşi, în naşterea ei, capodopera lui Dumnezeu.

Naşterea Maicii Domnului, fiind lucrarea deosebită a lui mai frumoasă şi mai importantă decât creaţia întregului univers, nu o sărbătorim ca pe un simplu fapt natural: apariţia în lume a unui copil – deşi şi acest lucru este minunat, aşa cum îl relatează mama macabeilor din Sfânta Scriptură, când îşi încurajează fiii ca mai bine să moară decât să păcătuiască, spunându-le: Nu ştiu cum aţi fost zămisliţi în sânul meu, nici cum v-am dat duh şi viaţă, iar înfiriparea aceasta a fiecăruia nu eu am întocmit-o. De aceea Creatorul lumii, care l-a zidit pe om de la naşterea lui şi care dă tuturor viaţă, el vă va da iarăşi cu milostivire duh şi viaţă (2Mac 7,22-23).

Omul, prin naştere, fiind opera lui Dumnezeu, este o minune a chipului divin (cf. Gen 1,26-31). O spune şi psalmistul: L-ai făcut cu puţin mai prejos de îngeri şi l-ai încununat cu mărire şi slavă (Ps 8,6). Sfântul Irineu afirmă că omul viu este măreţia lui Dumnezeu. Chiar şi păgânii aveau această concepţie superioară, cum că omul este coroana creaţiunii, deoarece Sofocle, renumit scriitor grec din antichitate, o spune clar: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona).

Prin naşterea născătoarei de Dumnezeu sărbătorim mai mult decât un fapt natural sau un aniversar, sărbătorim un mănunchi de mistere ale credinţei, adevărate capodopere dumnezeieşti şi anume: sărbătorim naşterea celei zămislite fără de păcatul strămoşesc printr-un privilegiu unic al lui Dumnezeu, pentru meritele lui Isus Cristos; sărbătorim naşterea celei pline de har, faţă de care Creatorul, în vederea maternităţii ei divine, nu s-a zgârcit în daruri; sărbătorim naşterea mamei Fiului lui Dumnezeu şi a noastră; sărbătorim naşterea reginei îngerilor (Litaniile) şi a întregului univers; sărbătorim pe aceea care s-a născut special pentru a ne da o lecţie de credinţă: fericită pentru că a crezut, aşa cum o numeşte Elisabeta, verişoara ei (Lc 1,45). Sărbătorim deci naşterea aceleia care ne deschide calea fericirii pe acest pământ prin credinţă. S-a născut pentru fericire, dar fericirea se naşte din credinţă; s-a născut pentru a crede şi crezând să fie fericită.

S-a născut aceea care a crezut.

Prin credinţă, părinţii ei, Ioachim şi Ana, au continuat să aducă jertfe lui Dumnezeu cu lacrimi şi rugăciuni fierbinţi până la bătrâneţe, ca Dumnezeu să le dea un urmaş… Prin credinţă, Ana, fiind în vârstă înaintată, o zămisleşte în sânul ei pe aceea despre care îngerul Domnului o asigură că va purta numele Maria, care în limba egipteană înseamnă binecuvântată de Dumnezeu; în ebraică Myriam înseamnă doamnă, stăpână, steaua mării. Prin credinţă, deja de la naştere, Ioachim şi Ana o oferă pe fiica lor, Maria, lui Dumnezeu şi desăvârşesc acest act de recunoştinţă prezentând-o la templu şi încredinţând-o preoţilor încă de la vârsta de trei ani, spre a învăţa să-i slujească lui Dumnezeu, transformând credinţa în caritate.

Prin credinţă, Maria alege să rămână fecioară; apoi alege logodna îngerească cu Iosif, bărbatul cel drept; alege să devină mamă a lui Dumnezeu rămânând fecioară; prin credinţă îl zămisleşte pe Isus în sufletul ei, înainte de a-l zămisli trupeşte în sânul ei feciorelnic şi astfel Dumnezeu devine în fiinţa Mariei Emanuel – Dumnezeu cu noi – şi ne dă dreptul să-i cântăm: Naşterea ta, o, Fecioară, Maică a lui Dumnezeu, a adus bucurie lumii întregi. De fapt, din tine s-a născut soarele dreptăţii: Cristos Isus, Dumnezeul nostru care, dezlegându-ne de blestem, ne-a dat fericirea şi, biruind moartea, ne-a dat viaţa cea veşnică. Prin credinţă îl însoţeşte pe Isus de la peştera săracă din Betleem şi până pe Calvar; prin credinţă îl aşteaptă să învie din morţi şi după înălţare să-l trimită pe Duhul Sfânt. Prin credinţă ne-a devenit “mamă” sub cruce, când Isus i-a spus: Iată fiul tău (In 19,26), identificând în persoana lui Ioan evanghelistul pe tot creştinul care îl urmează pe Isus până pe Calvar, conform chemării personale: Cine vrea să fie ucenicul meu, să se lepede de sine însuşi (de păcatele sale), să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze (Mt 16,24).

Prin credinţă, deşi mică fiziceşte, preacurata s-a născut mare şi prin credinţă va deveni fericită şi prin ea s-a născut, s-a deschis, calea fericirii noastre.

Când autorul Scrisorii către Evrei vrea să scoată în evidenţă că cel ce vrea să fie mare în ochii lui Dumnezeu şi să-i moştenească făgăduinţele, arată că trebuie să fie credincios şi enumeră figurile mari ale istoriei mântuirii: pe Abel, care a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain; pe Enoch, care a fost luat de pe pământ, ca să nu vadă moartea; pe Noe, care a pregătit arca salvatoare; pe Abraham, care a ascultat de glasul Domnului; pe Sara, care a zămislit la bătrâneţe; pe Isaac, pe Iacob, pe Iosif din Egipt şi mai ales pe Moise, care n-a voit să fie fiul fiicei faraonului, ci a ales să sufere cu poporul lui Dumnezeu etc. Autorul îşi continuă numărătoarea altor bărbaţi distinşi şi încheie capitolul al 11-lea cu aceste cuvinte: Toţi aceştia, care prin credinţa lor au devenit renumiţi, n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, deoarece Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

Ceea ce Dumnezeu a orânduit mai bun pentru noi, ca să luăm “desăvârşirea”, adică justificarea şi fericirea totală în Dumnezeu, este credinţa în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Prima, care a luat partea cea mai bună prin credinţa în Cristos şi prin ea fericirea de a fi mai presus de Abel, Enoch, Noe, Abraham, Sara, Moise şi alţii, este Maria.

Naşterea preacuratei Fecioare Maria – fericită pentru că a crezut – are menirea să ne întărească în credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu – iniţiatorul şi desăvârşitorul credinţei noastre (Evr 12,2) – are menirea să ne nască pentru cer, pentru Dumnezeu.

Un învăţător din Israel, cu numele de Nicodim, venea noaptea la Isus, ca să afle secretul desăvârşirii, fericirii. De ce noaptea? De teama iudeilor şi poate pentru ca ziua să nu fie privit în ochi, ca să i se vadă sufletul. Isus îi spune: Adevăr, adevăr îţi spun, de nu se naşte cineva din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Dar Nicodim, văzând că Isus îi citeşte în suflet şi pe întuneric, caută să abată discuţia, zicând: Cum poate omul să se nască din nou, o dată ce este bătrân? Oare poate să intre a doua oară în sânul mamei sale şi să se nască iar? Isus i-a răspuns: Amin, amin, îţi spun, de nu se va naşte cineva din apă şi duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu (In 3,1-5).

Maria este prima care s-a născut de sus, ca noi să ne naştem din apă şi duh, adică să ne trăim Botezul, să transformăm credinţa în caritate, ca să nu rămână moartă, deoarece credinţa fără fapte este moartă (Iac 2,16).

Cu credinţa şi evlavia adevăraţilor creştini din toate timpurile, să ne rugăm şi noi: Doamne, te rugăm să reverşi asupra slujitorilor tăi comorile harului ceresc; naşterea Fiului tău din fecioara Maria a însemnat începutul mântuirii noastre: sărbătoarea naşterii ei să ne aducă belşug de pace! (LR). Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin