- Predici - http://www.predici.cnet.ro -

Nașterea Maicii Domnului

Posted By pr. Anton Dancă On August 31, 2006 @ 10:50 pm In Ritul latin | No Comments

Cu credință și cu bucurie să sărbătorim Nașterea Sfintei Fecioare

Ziua de 8 septembrie în care prăznuim Nașterea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, este cea dintâi dintre cele douăsprezece sărbători ale anului liturgic bizantin, care începe la 1 septembrie. Din oficierea sărbătorii citim: Din seminția lui Iese și din neamul lui David, astăzi s-a născut printre noi Maria, copiliță divină. De aceea, tot universul se bucură și se reînnoiește și se veselește, cerul și pământul tresaltă de bucurie (Liturghia bizantină).

Azi suntem și noi chemați să ne reînnoim, să ne veselim și să ne bucurăm de nașterea preasfintei Maici a lui Dumnezeu, a Bisericii și a noastre.

Catehismul Bisericii Catolice spune că: Evlavia Bisericii față de sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creștin. Sfânta Fecioară este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri, sfânta Fecioară e venerată sub titlul de născătoare de Dumnezeu, sub a cărei ocrotire credincioșii aleargă rugându-se în toate primejdiile și nevoile (CBC pag. 217).

Din acest citat reținem patru lucruri importante: evlavia către Maica Domnului face parte intrinsecă din cultul creștin, ceea ce vrea să spună că acela care nu o cinstește pe aceea pe care a cinstit-o Fiul lui Dumnezeu nu se poate numi creștin; cultul ce-l acordăm Mariei este deosebit față de cel acordat lui Dumnezeu, dar și față de cel acordat sfinților obișnuiți; Maria este cel mai mult cunoscută sub titlul de născătoare de Dumnezeu, ceea ce ne interesează și pe noi azi cel mai mult și apoi faptul că în toate timpurile și în toate locurile creștinii au alergat la ocrotirea ei, ceea ce dovedește temeinicia credinței creștine.

Este natural, dacă o cinstim ca născătoare de Dumnezeu, să o cinstim și în misterul nașterii ei; fiindcă, n-ar fi putut fi născătoare de Dumnezeu, dacă mai întâi n-ar fi fost ea însăși, în nașterea ei, capodopera lui Dumnezeu.

Nașterea Maicii Domnului, fiind lucrarea deosebită a lui mai frumoasă și mai importantă decât creația întregului univers, nu o sărbătorim ca pe un simplu fapt natural: apariția în lume a unui copil – deși și acest lucru este minunat, așa cum îl relatează mama macabeilor din Sfânta Scriptură, când își încurajează fiii ca mai bine să moară decât să păcătuiască, spunându-le: Nu știu cum ați fost zămisliți în sânul meu, nici cum v-am dat duh și viață, iar înfiriparea aceasta a fiecăruia nu eu am întocmit-o. De aceea Creatorul lumii, care l-a zidit pe om de la nașterea lui și care dă tuturor viață, el vă va da iarăși cu milostivire duh și viață (2Mac 7,22-23).

Omul, prin naștere, fiind opera lui Dumnezeu, este o minune a chipului divin (cf. Gen 1,26-31). O spune și psalmistul: L-ai făcut cu puțin mai prejos de îngeri și l-ai încununat cu mărire și slavă (Ps 8,6). Sfântul Irineu afirmă că omul viu este măreția lui Dumnezeu. Chiar și păgânii aveau această concepție superioară, cum că omul este coroana creațiunii, deoarece Sofocle, renumit scriitor grec din antichitate, o spune clar: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona).

Prin nașterea născătoarei de Dumnezeu sărbătorim mai mult decât un fapt natural sau un aniversar, sărbătorim un mănunchi de mistere ale credinței, adevărate capodopere dumnezeiești și anume: sărbătorim nașterea celei zămislite fără de păcatul strămoșesc printr-un privilegiu unic al lui Dumnezeu, pentru meritele lui Isus Cristos; sărbătorim nașterea celei pline de har, față de care Creatorul, în vederea maternității ei divine, nu s-a zgârcit în daruri; sărbătorim nașterea mamei Fiului lui Dumnezeu și a noastră; sărbătorim nașterea reginei îngerilor (Litaniile) și a întregului univers; sărbătorim pe aceea care s-a născut special pentru a ne da o lecție de credință: fericită pentru că a crezut, așa cum o numește Elisabeta, verișoara ei (Lc 1,45). Sărbătorim deci nașterea aceleia care ne deschide calea fericirii pe acest pământ prin credință. S-a născut pentru fericire, dar fericirea se naște din credință; s-a născut pentru a crede și crezând să fie fericită.

S-a născut aceea care a crezut.

Prin credință, părinții ei, Ioachim și Ana, au continuat să aducă jertfe lui Dumnezeu cu lacrimi și rugăciuni fierbinți până la bătrânețe, ca Dumnezeu să le dea un urmaș… Prin credință, Ana, fiind în vârstă înaintată, o zămislește în sânul ei pe aceea despre care îngerul Domnului o asigură că va purta numele Maria, care în limba egipteană înseamnă binecuvântată de Dumnezeu; în ebraică Myriam înseamnă doamnă, stăpână, steaua mării. Prin credință, deja de la naștere, Ioachim și Ana o oferă pe fiica lor, Maria, lui Dumnezeu și desăvârșesc acest act de recunoștință prezentând-o la templu și încredințând-o preoților încă de la vârsta de trei ani, spre a învăța să-i slujească lui Dumnezeu, transformând credința în caritate.

Prin credință, Maria alege să rămână fecioară; apoi alege logodna îngerească cu Iosif, bărbatul cel drept; alege să devină mamă a lui Dumnezeu rămânând fecioară; prin credință îl zămislește pe Isus în sufletul ei, înainte de a-l zămisli trupește în sânul ei feciorelnic și astfel Dumnezeu devine în ființa Mariei Emanuel – Dumnezeu cu noi – și ne dă dreptul să-i cântăm: Nașterea ta, o, Fecioară, Maică a lui Dumnezeu, a adus bucurie lumii întregi. De fapt, din tine s-a născut soarele dreptății: Cristos Isus, Dumnezeul nostru care, dezlegându-ne de blestem, ne-a dat fericirea și, biruind moartea, ne-a dat viața cea veșnică. Prin credință îl însoțește pe Isus de la peștera săracă din Betleem și până pe Calvar; prin credință îl așteaptă să învie din morți și după înălțare să-l trimită pe Duhul Sfânt. Prin credință ne-a devenit “mamă” sub cruce, când Isus i-a spus: Iată fiul tău (In 19,26), identificând în persoana lui Ioan evanghelistul pe tot creștinul care îl urmează pe Isus până pe Calvar, conform chemării personale: Cine vrea să fie ucenicul meu, să se lepede de sine însuși (de păcatele sale), să-și ia crucea zilnic și să mă urmeze (Mt 16,24).

Prin credință, deși mică fizicește, preacurata s-a născut mare și prin credință va deveni fericită și prin ea s-a născut, s-a deschis, calea fericirii noastre.

Când autorul Scrisorii către Evrei vrea să scoată în evidență că cel ce vrea să fie mare în ochii lui Dumnezeu și să-i moștenească făgăduințele, arată că trebuie să fie credincios și enumeră figurile mari ale istoriei mântuirii: pe Abel, care a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain; pe Enoch, care a fost luat de pe pământ, ca să nu vadă moartea; pe Noe, care a pregătit arca salvatoare; pe Abraham, care a ascultat de glasul Domnului; pe Sara, care a zămislit la bătrânețe; pe Isaac, pe Iacob, pe Iosif din Egipt și mai ales pe Moise, care n-a voit să fie fiul fiicei faraonului, ci a ales să sufere cu poporul lui Dumnezeu etc. Autorul își continuă numărătoarea altor bărbați distinși și încheie capitolul al 11-lea cu aceste cuvinte: Toți aceștia, care prin credința lor au devenit renumiți, n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, deoarece Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea.

Ceea ce Dumnezeu a orânduit mai bun pentru noi, ca să luăm “desăvârșirea”, adică justificarea și fericirea totală în Dumnezeu, este credința în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Prima, care a luat partea cea mai bună prin credința în Cristos și prin ea fericirea de a fi mai presus de Abel, Enoch, Noe, Abraham, Sara, Moise și alții, este Maria.

Nașterea preacuratei Fecioare Maria – fericită pentru că a crezut – are menirea să ne întărească în credința că Isus este Fiul lui Dumnezeu – inițiatorul și desăvârșitorul credinței noastre (Evr 12,2) – are menirea să ne nască pentru cer, pentru Dumnezeu.

Un învățător din Israel, cu numele de Nicodim, venea noaptea la Isus, ca să afle secretul desăvârșirii, fericirii. De ce noaptea? De teama iudeilor și poate pentru ca ziua să nu fie privit în ochi, ca să i se vadă sufletul. Isus îi spune: Adevăr, adevăr îți spun, de nu se naște cineva din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu. Dar Nicodim, văzând că Isus îi citește în suflet și pe întuneric, caută să abată discuția, zicând: Cum poate omul să se nască din nou, o dată ce este bătrân? Oare poate să intre a doua oară în sânul mamei sale și să se nască iar? Isus i-a răspuns: Amin, amin, îți spun, de nu se va naște cineva din apă și duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu (In 3,1-5).

Maria este prima care s-a născut de sus, ca noi să ne naștem din apă și duh, adică să ne trăim Botezul, să transformăm credința în caritate, ca să nu rămână moartă, deoarece credința fără fapte este moartă (Iac 2,16).

Cu credința și evlavia adevăraților creștini din toate timpurile, să ne rugăm și noi: Doamne, te rugăm să reverși asupra slujitorilor tăi comorile harului ceresc; nașterea Fiului tău din fecioara Maria a însemnat începutul mântuirii noastre: sărbătoarea nașterii ei să ne aducă belșug de pace! (LR). Amin.


Article printed from Predici: http://www.predici.cnet.ro

URL to article: http://www.predici.cnet.ro/arhive/14/