Start > Ritul bizantin > Duminica Tuturor Sfinților

Duminica Tuturor Sfinților

9 May 2008
1,387 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica I-a după Rusalii (A tuturor sfinților)

Duminica de azi, cea dintâi după pogorârea Duhului Sfânt, Biserica o închină pomenirii tuturor sfinților, atât a celor știuți și cinstiți de oameni, cu numele înscrise în sinaxarul Bisericii, cât și a celor știuți numai de Dumnezeu; pe cei “rătăciți în munți, în pustie, în peșteri și în crăpăturile pământului”, cum am auzit în Apostolul zilei, precum și a celor care au trăit în lume, între oameni, prin sate și orașe, singuratici sau în familie, ale căror nume și număr îl știe numai Dumnezeu. Numărul lor este atât de mare încât Sf. Apostol Pavel îi numește “nor de mărturii” (Ev. 12, 1).

Pomenirea lor se face în această duminică pentru că sfinții, prin viețile și virtuțile lor minunate, sunt cele mai bune dovezi despre prezența și lucrarea Duhului Sfânt în Biserica cea adevărată a lui Hristos. O Biserică fără sfinți este ca o fântână fără apă, ca o grădină fără flori.

Mulțimea de sfinți, întocmai ca niște stele strălucitoare într-o noapte de vară, împodobesc Biserica noastră, dovedind și prin aceasta că este vie, că are ajutorul Duhului Sfânt cel făgăduit de Isus Apostolilor și urmașilor până la sfârșitul veacurilor. Ei sunt frații noștri, ai creștinilor care, în virtutea iubirii care-i leagă de lume, se roagă și mijlocesc pentru oameni. Împreună cu sufletele drepților, sfinții și îngerii alcătuiesc Biserica cerească triumfă toare, legată prin iubire de noi, cei din Biserica luptătoare.

Sfinții sunt iubiții lui Dumnezeu și “prietenii Mântuitorului”, așa cum El însuși i-a numit (Ioan 15, 14), pentru că au crezut în El fără șovăire, au mărturisit numele lui în lume și care, în locul celor trecătoare, au ales cele veșnice, în locul gloriei omenești, au suferit și s-au jertfit pentru Hristos, ridicându-se la cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii morale. Biserica a orânduit ca la Duminica tuturor Sfinților să se citească din Sf. Evanghelie a lui Matei cuvintele Mântuitorului, prin care arată răsplata celor ce îl mărturisesc și îi urmează Lui. “Zis-a Domnul: Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de cel ce se leapădă de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 10, 32-34).

Are nevoie Mântuitorul să fie mărturisit înaintea oamenilor? Da, iubiți creștini, pentru că a-L mărturisi pe Mântuitorul înseamnă a da dovadă de credință în El, înseamnă a răspândi în lume învățătura despre Dumnezeul cel adevărat, a fi bucuros că ești creștin, adică închinător al lui Hristos, căci nu este posibilă mântuirea fără credință în El.

A-l mărturisi pe Dumnezeu și pe Isus Hristos înseamnă a mărturisi descendența noastră divină. Înseamnă că suntem creați de Dumnezeu și că trăim și existăm în această ordine divină.

Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-l recunoaștem. Și o dată cu El și pe Fiul Său, Isus Hristos, și pe Duhul Sfânt. La aceasta ne cheamă, de fapt, cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim depen-dența de Dumnezeul cel ceresc și de Fiul Său, Isus Hristos, pe care îl primim ca Mântuitor ce ne însoțește și ne orientează spre Împărăția cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependență, recunoaștere și primire cu bucurie nu putem fi creștini.

Cum trebuie să mărturisim credința? În primul rând mărturisind credința în Dumnezeu sub chipul Treimii, prin simbolul credinței, în taina sufletului nostru și în comunitate, așa cum facem, de pildă, în biserică, în timpul slujbei Sf. Liturghii, când îl mărturisim în comun: “Cred într-Unul Dumnezeu… și într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu… și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul”.

Prin simbolul credinței facem o mărturisire de credință. Dăm mărturie despre Dumnezeu “în Treime”, despre credința noastră în Dumnezeu – Stăpânitorul, Creatorul, Proniatorul -, adică cel ce are grijă de noi și de lumea creată de El și, desigur, și de Dumnezeu – Judecătorul. Dăm apoi mărturie despre Dumnezeu în familia noastră. Toți avem o familie. Suntem datori să dăm mărturie despre Dumnezeu părinților noștri, fraților noștri, copiilor noștri prin viața și faptele noastre. După cum spune chiar textul Evangheliei, trebuie să dăm mărturie în fața oamenilor, adică unul față de altul, în public, nu numai în fața propriei noastre conștiințe, ci ca pe o declarație publică făcută în fața celorlalți.

Domnul Isus cere în chip expres o mărturisire publică de credință. Nu numai una ascunsă. Una deschisă și, după cum am auzit din text, este categorică această cerere, încât Mântuitorul nu se mulțumește să spună numai afirmativ, ci revine, ca întotdeauna în vorbirea biblică, repetând ideea la modul negativ spre a o întări, cum face și atunci când vorbește despre Judecata de Apoi (Mat. 25). Mântuitorul spune: “Dar de cel ce se va lepăda de Mine în fața oamenilor, de acela Mă voi lepăda și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mat. 10, 33). Unul ca acesta nu va avea parte de Hristos ca martor al apărării în fața judecății celei din urmă.

Mulți sunt, adesea, ispitiți să creadă că o mărturisire de credință este de ajuns. Dar când stau de vorbă cu cineva și, fie de frică, de rușine, fie din indiferență, fie din cine știe ce alte motive, arată față de Mântuitorul, dacă nu chiar necredință, în orice caz o nedemnă indiferență deși în același timp ar putea să aibă o mustrare. Dacă îi situăm pe unii ca aceștia față în față cu acest text evanghelic, nu îi avantajează cu nimic. E mai corect și mai folositor să fie cinstiți, drepți și, dacă sunt credincioși, să mărturisească aceasta. Dacă nu cred, să fie, de asemenea, cinstiți și să spună că nu cred.

Să nu-și închipuie nimeni, așadar, că de credem numai în conștiința noastră, dar îl negăm pe Dumnezeu la vedere, ne îndreptățim sau am avea vreo justificare în fața lui Dumnezeu.

Acest fapt ar trebui să dea multora de gândit. Mulți, la un examen personal serios de conștiință, ar constata de câte ori nu s-au aflat în afara poruncii lui Hristos, atunci când a fost vorba să facă o declarație de credință! În istorie, mărturisitori au fost, în primul rând, Apostolii, cei care au trăit zi de zi, timp de trei ani și jumătate, cu Mântuitorul, iar după aceea, au fost cei care au crezut în Mântuitorul, în învățătura Lui, și care L-au mărturisit în fața oamenilor. După Apostoli, cei care L-au mărturisit în fața oamenilor, cu prețul vieții lor, au fost martirii. În timpul persecuțiilor au dat dovadă de o credință hotărâtă, au mărturisit pe Hristos în fața judecătorilor, în public. Drept urmare, unii au fost omorâți cu pietre, alții au fost tăiați cu fierăstrăul, au fost înecați sau aruncați în groapa cu lei, alții au fost supuși la cele mai grozave chinuri pentru că l-au mărturisit pe Hristos cu o credință neîndoielnică, hotărâtă și chiar plină de bucurie.

Trei secole creștinismul a dat un număr imens de martiri. Pe aceștia, laolaltă cu toți ceilalți, știuți și neștiuți, îi sărbătorim noi astăzi. Tertulian, un mare scriitor din epocă, a spus: “Sângele martirilor a fost sămânța creștinilor”. Pentru că exemplul lor de mărturisire i-a făcut și pe păgâni, uneori chiar și pe cei care rosteau sentințele, să treacă la creștinism și să devină, la rândul lor, martiri, sfinți mărturistori, văzând credința și neînfricarea celor pe care îi judecau.

Și poporul român a dat mulți martiri pentru credință, unii știuți, alții neștiuți. E de ajuns să-l pomenim pe Constantin Brâncoveanu, care a fost omorât de turci, după ce i-au fost uciși cei patru fii, la Constantinopol, în anul 1714, la 15 august. Dacă ar fi acceptat să se lepede de credința lor creștină și ar fi trecut la mahomedanism, ar fi scăpat cu viață.

În această Duminică a Tuturor Sfinților poate că e bine să ne punem întrebarea: sunt oare numai unii chemați să devină sfinți, sau suntem chemați toți? Porunca se află în Sfânta Scriptură: “Fiți Sfinți” (Petru 1, 16; Levitic 11, 14), tot așa cum o altă poruncă expresă a Mântuitorului îndeamnă: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârșit este” (Mat. 5, 48). A fi desăvârșit înseamnă a fi sfânt. Dar a fi sfânt nu înseamnă numai a fi martir.

A însemnat aceasta numai în vremea persecuțiilor sau în alte împrejurări de persecuție, când creștinismul era confruntat cu interdicții care veneau de la stăpâniri care își apărau religia sau doctrinele lor. Afi sfânt, după cea mai simplă definiție, înseamnă a fi liber de păcate, a birui orice ispită, a rămâne curat; a te păzi și a nu face, sub nici o formă, rău nimănui.

Sfințenia este desăvârșirea trăită, lucrată, oglindirea slavei lui Hristos în firea omenească și dovada nemărginitei sale puteri care, din om face fii ai luminii. Sfinții au fost oameni care, după ce L-au cunoscut pe Mântuitorul, L-au mărturisit prin viața de fiecare zi cu tot sufletul lor, din toată inima. Ei au pus mai presus decât orice, iubirea de Dumnezeu și slujirea omului. Viața lor, în orice împrejurare, a fost Evanghelia trăită. Sfințenia vieții tuturor creștinilor, a celor retrași ca și a celor ce trăiesc în lume, e nu numai posibilă, dar și necesară. Secretul ei este legătura neîntreruptă a vieții noastre cu Isus, prin mijlocirea Bisericii sale. Prin Biserică, El revarsă asupra credincioșilor harul Duhului Sfânt, pentru ca aceștia să poată duce “războiul nevăzut” împotriva duhurilor răutății (Efes 6, 12). Dar pentru aceasta se cere ca viața lui Hristos să se oglindească și în viața creștinului, cu toate momentele sale.

Există multe forme de sfințenie și acestea se pot dobândi în diferitele moduri de viață ale oamenilor. Oriunde ești, proslăvește pe Dumnezeu, dar nu uita de aproapele tău. Nu e de ajuns să fii monah, preot, nu e de ajuns să te ia lumea drept sfânt, sau să te crezi tu așa ceva, trebuie să și fii cu adevărat.

Sfințenia, înainte de toate, înseamnă smerenie. Iar adevărata smerenie e cea care se ascunde în omenie, în iubire, în cumințenie, în modestie. Fără smerenie nu poate ajunge nimeni măcar la o viață creștină, cât de cât bună, în fața lui Dumnezeu. Opusul smereniei este mândria și slava deșartă. Mândrie este când te lauzi tu singur, slava deșartă este când te lași lăudat, cu plăcere și consimțământ, de către alții. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Cel ce se teme de Domnul are pururea ca tovarășă smerenia și prin gândurile acesteia vine la dragostea și la mulțumirea lui Dumnezeu”. De multe ori suntem gata să ne smerim. Dar va fi aceasta adevărata smerenie? Nu cumva uneori ne smerim ca să fim lăudați? Examenul îl putem trece în fața altora, a celor ce ne smeresc ei pe noi. Suntem în stare să răbdăm smerenia venită de la altul? Suntem în stare să-l răbdăm pe cel ce ne smerește? Pe cel care ne jignește? Suntem în stare să primim aceasta și să spunem: “Da, este adevărat?” Abia atunci ne verificăm smerenia.

Dar și smerenia merge până la un anumit punct. Ea nu trebuie să depășească o anumită limită.

Cu privire la mărturisirea adevăratei credințe, aceasta trebuie mărturisită hotărât, fără șovăire, rămânând la ceea ce ne-a învățat Mântuitorul și ne este transmis prin Biserică.

Un alt aspect al sfințeniei privește activitatea sau lipsa de activitate.

Mulți spun: “Nu fac rău nimănui, nu mă amestec în rău”. Despre tot ce se petrece în jurul său, zice: “Nu mă privește”. Dar trebuie să știm că sfânt nu-i acela care nu face rău, care nu îndreaptă un rău, atunci când poate. Cu absența și retragerea, nu te mântuiești. Trebuie să faci binele, când de intervenția ta depinde o schimbare în bine.

Sfântul este un om pozitiv. Este un om care se implică în viața altora, se implică în societate, când poate fi de folos, când poate schimba lucrurile în bine.

Cinstirea Sfinților va rămâne în Biserică de-a pururi un izvor de putere și inspirație. Ziua Tuturor Sfinților este o chemare pentru a-i venera și a-i cinsti. Ei sunt mijlocitori între noi și Dumnezeu, modele pe care Biserica ni le oferă spre urmare.

Încă în vremea cât au fost în viață, aleșii Domnului au mijlocit pentru ajutorarea celor în nevoi și au fost ascultați. Avraam, Moise, David, Ilie, Petru și Pavel au potolit mânia lui Dumnezeu, au scăpat din grele primejdii pe frații lor de credință, au vindecat bolnavi, au înviat morți.

În ceruri ei poartă o grijă permanentă pentru cei care luptă și suferă în lume. Ei se roagă neîncetat tronului dumnezeiesc, pentru izbăvirea Bisericii și a fiilor ei. După cum ne descoperă Apocalipsa, zi și noapte rugăciunile sfinților se înalță înaintea lui Dumnezeu, ca o tămâie bine mirositoare. Cei care se opun cultului sfinților greșesc amarnic. Ies din tradiția Bisericii, care i-a consacrat pe sfinți din primul moment al vieții ei, începând cu Sfântul Ștefan.

Sfinții sunt creștini care au biruit păcatul și au ajuns în împărăția luminii de sus, fiind “oameni din casa lui Dumnezeu”, și au trecere la Dumnezeu, după cuvântul Scripturii care zice: “Mult poate rugăciunea dreptului care o face” (Iacob 5, 16). De aceea îi invocăm ca mijlocitori. La rugăciunea sfinților, Dumnezeu poate răspunde cu o minune. Căci ei sunt ca niște lumini și călăuze de mare ajutor și Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor ni-i apropie și ni-i ține prezenți în permanență. Îi introduce în familia noastră și pe noi în familia lor. Un sfânt pe o icoană în odaia noastră devine un protector al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne întreținem, ne sfătuim, la care ne rugăm în nevoi.

Sfântul a intrat în ordinea spirituală în care se află Dumnezeu, în existența veșnică. Pentru a realiza sfințenia vieții, e nevoie ca toate simțurile trupului și sufletului nostru să fie luminate de lumina harului Duhului Sfânt.

Chemarea la sfințenie este chemarea la fericirea noastră, atât cea vremelnică, aici pe pământ, cât și la cea veșnică în ceruri, căci cei ce se silesc spre fapte bune și viață curată au de pe acum conștiința vieții veșnice. Ea este posibilă pentru fiecare creștin, care, în Sfântul Botez a primit arvuna mântuirii, prin harul Duhului Sfânt. Ea este necesară pentru orice om care dorește să trăiască o viață vrednică de om și de creștin, de folos pentru el, mai întâi, apoi pentru cei din jurul său. Un om cu viață sfântă este o binefacere pentru cei în mijlocul cărora trăiește, pentru familie, pentru Biserică, pentru societate.

Biserica ne cheamă necontenit, prin toate învățăturile și slujbele ei, să ne sfințim viața. Prin aceasta ea nu înțelege numai o corectitudine oarecum formală, exterioară, ci mai ales, o trăire lăuntrică, în duhul credinței și tradiției noastre. Ea ne dă mijloacele prin care putem realiza această sfințenie, iar prin cinstirea sfinților, așa cum o facem și astăzi și în fiecare zi, ea ne oferă pilde vii și ajutoare, căci sfinții se roagă pentru noi și rugăciunile lor sunt bine primite la Dumnezeu.

Să nu socotim sfințenia vieții ca un vârf de munte cu neputință de a-l urca, ci să ne apropiem cu încredere, cu ajutorul harului și vom vedea cât este de bun Dumnezeu. Să nu ne lăsăm răpiți de urgiile și păcatele lumii, ci să luăm pildă de la Sfinții Părinți pe care îi prăznuim astăzi și, într-un glas și cu o inimă, să strigăm: “Pentru rugăciunile Sfinților, Părinților noștri, Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeul nostru, mântuiește-ne pe noi”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin