Start > Ritul latin > Duminica Rusaliilor

Duminica Rusaliilor

10 May 2008
4,010 afișări

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro
Coborârea Duhului Sfânt (Anul A)

Suntem oameni ai secolului XXI și cred că lucrul despre care ne vine cel mai greu să vorbim este tocmai ceea ce simțim. Vorbim cu ușurință despre ceea ce se petrece în jurul nostru, despre cei din jurul nostru, dar, când este vorba să exprimăm ceea ce simțim, preferăm să tăcem. Poate, tocmai de aceea, solemnitatea de astăzi este o sărbătoare, care pe mulți dintre noi ne pune în dificultate, deoarece a vorbi despre Duhul Sfânt înseamnă a vorbi despre ceea ce poate fi doar simțit. Reușim să vorbim cu ușurință despre Tatăl pornind de la frumusețile creației; vorbim despre Fiul pornind de la întruparea sa și mântuirea împlinită prin el; însă atunci când vrem să vorbim despre Duhul Sfânt, parcă nu găsim cuvintele potrivite și ne cuprinde tăcerea, căci acțiunea lui pare că scapă simțurilor noastre înclinate mai mult spre ceea ce este material, palpabil. Acest lucru devine și mai evident, dacă ne gândim că, în urmă cu zece zile, Biserica, prin solemnitatea Înălțării la cer a lui Isus Cristos, ne invita la o despărțire – despărțirea de o persoană abia regăsită -, dar o despărțire care lăsa în urma ei o promisiune. Iată de ce, astăzi, Biserica ne adună din nou laolaltă pentru a ne face părtași la împlinirea acestei promisiuni și, astfel, pentru a ne mângâia prin prezența Duhului mângâietor care, după cum spunea cardinalul Carlo Maria Martini, “împlinește tot ceea ce este frumos și bun în lume”.

Totodată, prin solemnitatea de astăzi, încheiem și timpul pascal, un adevărat timp de har, și poate că în inimile multora dintre noi se naște întrebarea: Am trăit cu adevărat sărbătoarea Învierii? A înviat cu adevărat Cristos și în inima mea?

Dacă vrem să dăm un răspuns sincer la aceste întrebări, nu este nevoie nici să căutăm mormântul gol, nici să așteptăm să-l întâlnim pe Cristos cel înviat pentru a pune degetele în rănile sale, ci trebuie să intrăm în cenacolul inimii noastre, așa cum ne invită și Evanghelia din liturgia de astăzi, și aici, în prezența Celui Înviat, să-l primim pe Duhul Sfânt, căci doar prezența acestui Duh Sfânt în noi este dovada grăitoare și trainică a învierii. Doar prin prezența Celui Înviat noi vom fi capabili, asemenea apostolilor, să dobândim pacea pe care el ne-o oferă și apoi, copleșiți de această pace care alungă orice zbucium și frică, vom putem să-l primim pe Duhul Sfânt. Privind cu atenție relatarea Evangheliei, observăm cum Isus cel înviat când le apare apostolilor, îi găsește pe aceștia adunați împreună; însă ceea ce îi ținea împreună era doar suferința despărțirii de Cristos și teama de iudei. Tocmai pentru a învinge această teamă și această suferință a lor, Isus le oferă pacea sa și apoi le dovedește că el, cel care a pătimit și a murit, acum este viu: “Isus a venit, a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!». Zicând acestea, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul” (In 20,19-20).

În prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, sfântul Luca ne relatează evenimentul propriu-zis al Rusaliilor. Ceea ce ne surprinde este tocmai faptul că apostolii sunt din nou împreună. Mulți dintre noi poate ne-am fi așteptat ca apostolii să plece și să încerce fiecare să-și refacă viața, căci cel în care crezuseră și căruia îi dăruiseră viața, acum era mort. Dar nu! apostolii nu au plecat, ci au rămas împreună și ceea ce îi unește de această dată nu mai este zbuciumul și teama, ci încrederea și speranța. Într-adevăr, acum îi vedem pe apostoli, care, așteptând împlinirea ultimei făgăduințe a Celui Înviat, stăruie în rugăciune. Și Cristos, cel fidel promisiunilor sale, iată că îl trimite pe Duhul Sfânt asupra apostolilor, iar aceștia devin astfel vestitori înflăcărați ai lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu către toate popoarele. Acum vedem clar, așa cum mărturisește și sfântul Paul în cea de-a doua lectură, că “doar cel care îl are pe Duhul Sfânt poate spune «Isus este Domnul»” (cf. 1Cor 12,3) și cum, tocmai, prezența acestui Duh Sfânt face ca toți să conlucreze spre binele întregului trup mistic al lui Cristos, căci “fiecare primește darul de a-l arăta pe Duhul Sfânt spre binele tuturor” (1Cor 12,7).

Așadar, vedem cum, în unitatea celor trei lecturi ale liturgiei cuvântului de astăzi, este scos în evidență tocmai acest adevăr: revărsarea Duhului Sfânt în noi recere unitatea de suferință și de rugăciune între noi, pentru ca, prin această revărsare, toate faptele noastre să capete o unitate de speranță și iubire.

Pentru a înțelege mai bine acest lucru aș vrea să vă invit la o scurtă călătorie imaginară la Viena. Într-unul din muzeele de artă ale acestui oraș se află un tablou imens în care este pictată o floare, o singură floare cu sute de petale de diferite culori și nuanțe. Titlul acestui tablou este “Purtarea crucii”. De ce tocmai acest titlu? Pentru că, atunci când ne apropiem și îl privim cu atenție, vedem că pe fiecare petală este pictată în miniatură câte o mică scenă din viața de zi cu zi: o mamă își strânge la piept copilul mort într-un accident, un tată rămas fără serviciu se întoarce îngândurat spre casă, o tânără veghează la căpătâiul unui bolnav, un preot îngenuncheat în singurătatea camerei sale plânge necredința enoriașilor săi…. și multe alte scene asemănătoare. Undeva, în mijloc, pierdută printre celelalte imagini, se află o miniatură cu Isus purtându-și crucea. Într-adevăr este un tablou paradoxal și poate mulți ne întrebăm: cum poate toată această suferință și tot acest zbucium să devină o floare? Secretul îl putem observa ușor: la o privire atentă ceea ce se poate citi pe toate chipurile celor din tablou este seninătatea, speranța, iubirea.

Suferința este o realitate profundă și a vieții noastre, căci în viața fiecăruia dintre noi există o cruce pe care trebuie să o purtăm. Totuși, în purtarea acestei cruci, noi nu suntem niciodată singuri, căci în Duhul Sfânt, prin rugăciune, noi suntem în unitate cu toți acei oameni care își poartă crucea cu demnitate și, mai presus de toate, suntem în unire cu Cristos, cel care ne-a dat exemplul suprem al sacrificiului de sine pentru noi. Așadar, suferința trăită mereu sub călăuzirea Duhului Sfânt în statornicie și credință, ne va conduce la seninătate și iubire, făcând din viețile noastre, ale tuturor, o floare a harului. Iar dacă, vreodată, această suferință ni se va părea atât de copleșitoare încât riscă să ofilească floarea harului din noi, atunci să ne apropiem cu încredere de acel izvor al harului pe care Cristos ni l-a lăsat în Sfânta Euharistie și, odată răcoriți și hrăniți la acest izvor de har, să reaprindem flacăra Duhului Sfânt în noi.

În încheiere, cred că ar fi benefic, pentru noi toți, să ascultăm și să încercăm să punem în practică sfatul pe care ni-l dă părintele José Maria Escrivá de Balaguer în cartea sa “Cristos este cel care trece”; sfat care sună astfel: “Viața creștină cere un dialog constant cu Dumnezeu, unul și întreit, și la această intimitate ne conduce Duhul Sfânt [...] Să ne obișnuim să vorbim cu Duhul Sfânt cel care ne sfințește; să avem încredere în el, să-i cerem ajutorul și să-l simțim aproape”.

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Ritul latin