Predici

În urmă cu doar câteva zile am celebrat sărbătoarea Înălţării lui Isus Cristos la cer, o sărbătoare care, la prima vedere, părea că ne invită la a ne lua la revedere de la Cel Înviat care se reîntorcea în Casă Tatălui de unde venise pentru a ne aduce mântuirea. Însă privită cu mai multă atenţie sărbătoarea Înălţării devenea sărbătoarea punerii noastre în relaţie cu Dumnezeu – Cristos înălţat la Tatăl refăcea acel raport primordial dintre om şi Dumnezeu, raport rupt prin păcatul primilor oameni.

Privită în această perspectivă, dar şi în lumina lecturilor de astăzi, această a VII-a Duminică a Timpului Pascal devine un moment în care, în contextul “plecării lui Dumnezeu din mijlocul oamenilor” (căci Cristos este înălţat la Tatăl), putem spune că omul devine centrul atenţiei… dar nu omul pur şi simplu, ci omul aflat în raport cu Dumnezeu, omul care se pune în relaţie cu Dumnezeu!

Deja prima lectura ne prezintă prima comunitate creştină, adică primul grup de oameni adunaţi în jurul apostolilor care stăruie în rugăciune aşteptând venirea Duhului Sfânt. Deja atenţia este focalizată pe aceşti oameni care rămân încrezători în promisiunile lui Isus cel înviat şi înălţat la cer. Cu siguranţă putem recunoaşte aici nucleul Bisericii, nucleu care apoi va contribui la răspândirea evangheliei în lumea întreagă. Însă ceea ce ne impresionează este tocmai faptul că acest fragment ne arată cum omul poate intra în contact cu Dumnezeu, cum omul ascultând de voinţa divină este capabil de Dumnezeu. Iar în centrul acestui grup nu putem să nu o observăm pe Maria, mama lui Isus, aşa cum însăşi evanghelia o numeşte, dar şi Mamă a noastră, a tuturor, căci Cristos o dăruise deja pe Maria, prin Apostolul Ioan aflat la picioarele crucii, ca mamă pentru întreaga omenire. Ea, care odinioară răspunsese printr-o disponibilitate totală voinţei divine, devine acum pentru toţi cei care vor să intre în raport cu Dumnezeu, model demn de urmat. Astfel, deja această primă comunitate creştină în centrul căreia se află Maria, devine pentru noi dovadă clară a faptului că omul este capabil de Dumnezeu, ca omul îşi regăseşte locul doar fiind într-un astfel de raport vital cu Dumnezeu.

În fragmentul Evanghelic îl întâlnim pe Cristos în rugăciune, o rugăciune care, deşi începe prin a vorbi despre preamărirea Fiului de către Tatăl şi despre preamărirea Tatălui în Fiul, totuşi ne oferă posibilitatea ca să vedem că această preamărire are loc tot prin intermediul şi pentru folosul oamenilor: “ca El să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai încredinţat lui. Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis” (In 17,2-3). Astfel vedem cum tot omul este acela care se află în centrul atenţiei căci către binele său se îndreaptă rugăciunea lui Isus. Însă privind în continuare rugăciunea pe care Isus o face ne poate surprinde faptul ca Isus nu se roagă pentru lume ci pentru cei pe care Tatăl i-a dat lui (cf. In 17,9). Şi ne întrebăm cine sunt aceia pentru care se roagă Cristos? Iar răspunsul îl întrezărim în cea de a doua lectură, în care apostolul Petru ne spune că toţi aceia care suferă pentru numele de creştin sunt cei asupra cărora se odihneşte Duhul lui Dumnezeu, Duhul salvei, Duhul celui Înviat (cf. 1Pt 4,13-16). Pentru aceştia se roagă Cristos, pentru ca ei să rămână statornici în raportul lor cu Dumnezeu, să rămână fideli acestei relaţii vitale cu Dumnezeu. Aşadar în cadrul acestei rugăciuni sacerdotale pe care Cristos o face pentru lumea întreagă, în centrul atenţiei este din nou omul, dar mai ales omul care rămâne în raport cu Dumnezeu, omul care nu se pierde în amăgirile acestei lumi ci rămâne fidel relaţiei vitale cu Dumnezeu.

Însă Cristos îşi încheie această parte a rugăciunii într-un mod pe cât de neaşteptat, pe atât de provocator pentru noi creştinii de astăzi: “De acum eu nu mai sunt în lume; ei sunt în lume iar eu vin la tine” (In 17,11). Neaşteptat pentru că Cristos ne spune clar că pleacă la Tatăl şi oarecum ne întristează cu plecarea sa. Provocator deoarece ne face conştienţi că noi suntem aceia care rămânem în lume, în mijlocul acestei realităţi în care trebuie să dăm mărturie despre opera de mântuire înfăptuită de Cristos, despre continua prezenţă divină în mijlocul lumii şi despre realitatea vieţii veşnice care ne aşteaptă pe fiecare dintre noi, o viaţă veşnică în care Cristos deja s-a înălţat şi unde ne-a pregătit un loc fiecăruia dintre noi.

Privită în lumina tuturor acestor realităţi cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu de astăzi, invitaţia pe care biserica o adresează astăzi fiecăruia dintre noi este aceea de a rămâne în relaţie cu Dumnezeu, de a păstra raportul nostru cu El, raport care trebuie să devină un raport vital capabil să cuprindă întreaga noastră existenţă şi să ne transforme în adevăraţi mărturisitori ai milostivirii lui Dumnezeu. Trăirea acestei realităţi va avea loc în măsura în care vom rămâne în mijlocul acelei comunităţi formate din cei pe care Tatăl i-a dat Fiului, în mijlocul acelei comunităţi care stăruie într-un cuget în rugăciune (cf. Fap 1,14). Şi, cu siguranţă, făcând acest lucru vom simţi tot mai pregnant în sufletul şi în inima noastră acea chemare de a contribui într-un mod tot mai activ la edificarea acestei comunităţi, chemare pe care un autor o redă astfel în cartea sa “După imaginea lui Cristos, Bunul Păstor”:

“Se caută pentru Biserică un om

Se caută pentru Biserică un om!”

pr. Felix Roca jr Ritul latin