Predici

Cu fiecare an, praznicul Înălţării Domnului actualizează adevărul de credinţă istorisit de Sf. Evanghelie, că după mărita Sa Înviere din morţi, Domnul nostru Isus Hristos a petrecut pe pământ încă vreme de patruzeci de zile.

În tot acest timp El S-a arătat de mai multe ori Apostolilor Săi, a mâncat, a vorbit cu dânşii despre lucrurile veşnice ale împărăţiei lui Dumnezeu. Pe Toma l-a întărit în credinţă, pe Petru l-a pus în apostolat şi apoi l-a trimis la propovăduire în toată lumea (Matei 28, 19) şi să predice Evanghelia la toată făptura.

Tot în acest timp, Isus le-a dat putere de a lega şi dezlega păcatele oamenilor. “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer, şi pe pământ” (Matei 28, 18). “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi câte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18).

Cu alte cuvinte, în acest timp după înviere şi până la înălţare, Mântuitorul a aşezat acele semne şi taine văzute prin care sunt împărtăşite credincioşilor darul lui Dumnezeu şi posibilitatea de a fi cu Hristos. După ce le-a dat această putere, le-a spus şi i-a încredinţat, “că va fi cu ei şi cu lumea până la sfârşitul ei”, adică va continua într-un chip nou să lucreze şi să ajute pe oameni să se mântuiască. Apoi le-a poruncit Apostolilor “Să rămână în Ierusalim până se vor îmbrăca cu putere de sus”.

La împlinirea acestor zile, Mântuitorul apare pentru ultima oară în mijlocul Apostolilor în Ierusalim şi după ce a mâncat cu ei, pentru a-i convinge despre adevărul Învierii Lui, îi ia cu Sine, ducându-i pe Muntele Măslinilor, aproape de Betania. Muntele acesta se înălţa în partea răsăriteană a Ierusalimului până la 800 m deasupra nivelului mării. Odinioară, acest munte era plantat cu măslini de la care îşi trase şi numele. Ajunşi pe vârful acestui munte şi “ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat şi când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 50-53).

În Faptele Apostolilor se spune că “un nor L-a luat de la ochii lor şi privind ei, pe când El mergea la cer, iată doi bărbaţi au stat lângă ei îmbrăcaţi în veşminte albe şi le-a zis: “Bărbaţi Galileeni, de ce staţi, privind la cer? Acest Isus care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Faptele Apostolilor 15, 9-12).

În planul mântuirii era hotărât ca Domnul Isus “Să se întoarcă în slava pe care a avut-o de la început la Tatăl, întru mărirea dumnezeiască spre a fi Mântuitorul tuturor oamenilor”. Timpul şi spaţiul nu puteau limita fiinţa Sa dumnezeiască, pentru că El era acelaşi “ieri şi azi şi în veac”, cum spune Sf. Apostol Pavel.

Poate că Apostolii nu înţelegeau, precum şi nouă ne este greu să exprimăm în cuvinte că Înălţarea Mântuitorului la cer nu este o mutare spaţială, precum nu este nici o despărţire, cum obişnuim să zicem, era doar ieşirea din realitatea văzută a simţurilor şi trecerea în realitatea nevăzută a strălucirii Sale dumnezeieşti.

Cu minunea Înălţării Domnului nostru Isus Hristos la cer se încheie lucrarea Sa pământească pentru mântuirea neamului omenesc. La acest praznic sărbătorim minunea prin care Isus Şi-a arătat în chip deplin dumnezeirea Sa, puterea şi mărirea Sa divină, întoarcerea întru slava pe care a avut-o dintru început la Tatăl.

Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui este praznicul bucuriei celei mari. “Lumea toată, cea văzută şi cea nevăzută, – cântă Sf.

Biserică – prăznuieşte întru bucurie: îngerii slăvesc şi oamenii laudă neîncetat Înălţarea Celui ce S-a unit cu noi prin trup, pentru bunătatea cea fără de margini a Lui” (Canon Utrenie).

Domnul S-a înălţat întru slavă pentru ca să fie mângâietor şi mijlocitor al nostru către Tatăl ceresc: “Şi dacă a păcătuit cineva, avem mijlocitor către Tatăl pe Isus Hristos cel drept” (I Ioan 2, 1).

Domnul Isus S-a înălţat la cer ca să trimită ucenicilor Săi şi nouă pe Duhul Sfânt cel făgăduit (Ioan 16, 7), acest dar cum cântă Biserica: “Înălţatu-Te-ai întru slavă Împărate al îngerilor şi pe Mângâietorul de la Tatăl L-ai trimis nouă”.

Duhul Sfânt împlineşte în noi lucrarea Domnului Hristos şi ne face părtaşi roadelor mântuirii. E un mare dar pe care l-am dobândit noi prin Înălţarea la cer a Domnului Hristos.

Domnul Isus S-a înălţat la ceruri ca un Dumnezeu şi stă în cinste şi mărire de-a dreapta Tatălui. El Însuşi a mărturisit despre Sine: “Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30). Iar Sf. Apostoli le-a spus: “Să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt Tatăl” (Ioan 10, 38). “Mă duc să vă gătesc vouă loc”, a spus Apostolilor.

După Învierea şi Înălţarea Domnului, noi, credincioşii nu mai stăm sub apăsarea păcatului, ci sub revărsarea harului dumnezeiesc, care face să rodească în sufletele noastre iubirea, bunătatea, respectul unuia faţă de altul, buna înţelegere, ajutorarea aproapelui, conlucrarea spre plinirea binelui în lume şi tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Acum înţelegem mai bine adevărul cuvintelor Scripturii: “Cu noi este Dumnezeu”, căci El este Mielul care “junghiat” stă la temelia mântuirii; întreţine dinamismul lumii pentru desăvârşire şi o aduce către progresul duhovnicesc în veşnicie.

Prin El, din nevrednici, vinovaţi, pierduţi, am devenit nevinovaţi, regăsiţi şi preţuiţi, înzestraţi cu puteri negrăite ca să ne înălţăm de pe pământ la cer. El ne-a împăcat cu Dumnezeu luând asupra Sa pedeapsa ce ni se cuvenea nouă şi ne-a “răscumpărat din blestemul legii, făcându-se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13).

Bucuria sfântă revărsată din cer la Buna Vestire, la Naşterea Domnului şi la Învierea Lui, vestită lumii şi nouă prin sfinţii îngeri, capătă acum, ca bucurie a Înălţării Domnului, putere şi mai mare, fiind coroana cerească a tuturor darurilor care de sus coboară, de la “Părintele Luminilor”.

Înălţarea Domnului este prilej de adâncă meditaţie creştină care ne descoperă adevărul că prin har şi voinţă omul se poate ridica integral – trup şi suflet, la cea mai înaltă mărire, la îndumnezeirea Sa.

În persoana divino-umană a Fiului lui Dumnezeu, devenit Fiul Omului, firea omenească s-a ridicat la demnitatea sa de coroană a creaţiunii, la aşezarea sa – şi cu trupul – pe tronul dumnezeiesc, ca Domnul şi Stăpânul universului, aşa cum l-a rânduit Dumnezeu din faptul creaţiunii. Pe de altă parte arată originea divină a trupului care este creat de El, cu mâna Sa (Facere 1, 27) la fel ca şi sufletul.

Sunt unele secte religioase contemporane care văd în trup un duşman al vieţii omului. Această concepţie este imorală, anticreştină, antisocială, antiumană, contrară oricărei judecăţi sănătoase.

Ridicându-se hotărât împotriva acestei concepţii şi practici sectare din toate vremurile, Sf. Apostol Pavel redă, în chip clar şi luminos, învăţătura creştină despre demnitatea, valoarea şi sfinţenia trupului omenesc, scriind Corintenilor: “Nu ştiţi că sunteţi templul lui Dumnezeu şi Duhul Său locuieşte în voi?” (I Corinteni 3, 16).

Cu aceasta dumnezeiescul Apostol al neamurilor deschide o perspectivă infinită, superioară şi cerească despre sensul vieţii şi rostului omului pe pământ, cu deosebire asupra semnificaţiei divine a trupului său.

După învăţătura creştină, trupul nu trebuie înjosit, dispreţuit, chinuit, batjocorit, spurcat cu vorbe şi fapte murdare. El nu trebuie făcut instrument al celui rău, al poftelor şi plăcerilor inferioare. Nu trebuie făcut izvor de păcate şi fărădelegi în viaţă. Dimpotrivă, el trebuie îngrijit, curăţat, preţuit şi sfinţit. El trebuie scos din puterea forţelor păcatului, scos din puterile instinctelor josnice, animalice, care-l degradează şi toate dorinţele, aspiraţiile şi pasiunile lui trebuiesc canalizate raţional, normal, ca să devină templu în care, intrând Domnul Isus Hristos prin Sf. Împărtăşanie, să locuiască Hristos în noi.

De aceea, Sf. Apostol Pavel ne porunceşte tuturor credincioş ilor să fugim de beţie şi desfrânare, să nu mai păcătuim în trupul nostru, pentru că el este biserica lui Dumnezeu, este templul Sf. Duh care locuieşte în noi, iar noi aparţinem lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 19-20). Deci, gura, limba, ochii, urechile, inima, picioarele şi mâinile etc., toate trebuiesc puse numai în slujba lui Dumnezeu. Ele să audă, să vadă, să vorbească şi să se bucure de tot ce este bun, frumos, drept, adevărat, să facă numai voia lui Dumnezeu, să-L laude şi să-L preamărească pe El. Ele să fie numai izvor de virtute şi nu instrumente ale păcatului şi fărădelegilor.

Trupul să ne fie curat, loc sfânt în care sufletul să slujească lui Isus, aducându-I rugăciuni şi cinstire spre slava Lui. Rostul acesta al tuturor organelor şi membrelor omeneşti îl arată Sf. Biserică de la începutul vieţii creştineşti. Astfel în taina Sf. Mir, preotul – după ce a botezat pruncul – unge diferitele părţi ale trupului, rostind “Pecetea darului Duhului Sfânt”, simbolizând astfel că pe toate acestea le supune să slujească numai lui Dumnezeu şi nu Diavolului – să facă poruncile Lui, nu ale celui rău.

Înălţarea de-a dreapta Tatălui este sărbătoarea de bucurie duhovnicească, este mărturia ridicării firii omeneşti la suprema treaptă de intimitate şi unire cu Sf. Treime; este dovada cinstirii şi puterii ei desăvârşite, a preamăririi şi întăririi Sale în sânurile dumnezeirii. Cu toată îndumnezeirea la care Domnul Hristos a înălţat firea omenească, Domnul Hristos rămâne legat de noi pe veci, rămâne OM deplin şi modelul nostru de viaţă. Deşi înălţat în slava cerului, El păstrează întreaga noastră omenitate fără de păcat, aşa cum a rânduit-o Dumnezeu la creaţiune.

Prin Înălţare, Domnul pătrunde cu harul Său întru cele dinlă untru ale sufletului omenesc, îl curăţă, îl purifică şi-i imprimă o mişcare către Hristos, către chemările cereşti, către viaţa veşnică, devenind una cu Trupul Său tainic şi zidind Biserica Sa prin pogorârea Sfântului Duh, care s-a aşezat mai întâi în chip desăvârşit peste omenitatea lui Hristos. Dar bucuria cea mare pe care ne-o dă Înălţarea Domnului este bucuria siguranţei credinţei noastre care ne mântuie, acea siguranţă că va veni odată clipa cea binecuvântată când noi, cu trupul şi cu sufletul, vom fi întru împărăţia cerurilor şi îl vom privi pe Hristos, faţă către faţă, aşa cum îl privesc îngerii şi sfinţii.

De aceea se cuvine ca noi, aici pe pământ, să trăim o viaţă cu Hristos şi prin Hristos, pe care să-L purtăm în sufletul şi faptele noastre. Întăriţi în credinţa că Domnul Cel înălţat la cer este cu noi, că şade cu Trupul de-a dreapta Tatălui şi ne cheamă la El ca să ne sfinţim sufletul şi trupul şi să rămânem ai Săi pe veci.

Fiecare veac este asemenea unui val care se îndreaptă spre tărâmul veşniciei. Fiecare viaţă omenească e ca un strop de apă în cursul timpului şi fiecare duce în ea o lumină sau umbre ale păcatului. Peste toţi şi peste toate stă iubirea lui Dumnezeu, arătată prin Fiul Său, înălţat la cer şi prin lucrarea Duhului Sfânt, Mângâietorul şi Vistierul tuturor bunătăţilor cereşti.

Lucrarea vieţii noastre trebuie călăuzită în spiritul acestui adevăr şi trebuie să ştim că toată lucrarea noastră, pentru mântuire, se desfăşoară aici pe pământ, în mijlocul acestei lumi şi că nimeni, personal, nu mai poate face nimic pentru îndreptarea sa după moarte.

Aici este locul milei creştine, aici este harul milostivirii noastre, aici trebuie cucerită cale înălţării noastre spre cer, prin rugăciune, mărturisire, credinţă, faptă, trăire, îndreptare. Nădejdea mântuirii ţine de viaţa aceasta, cu condiţia îmbrăcării noastre în veşmântul curat al lucrării şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu. Toate valorile vieţii noastre au preţ numai dacă le-am pus în slujba celor lipsiţi, celor în necaz, îndureraţi, bolnavi, întunecaţi etc., care cu adevărat, formează valori nemuritoare, în slujba iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Stăpâniţi de această bucurie, să mulţumim şi să dăm mărire lui Dumnezeu în Domnul Cel înălţat la cer pentru tot ce a făcut pentru noi. Să ridicăm ochii şi gândurile spre cele de sus, unde Isus ne-a deschis porţile veşniciei. “Să umblăm după lucrurile cele de sus, unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1).

Şi să-L rugăm pe Hristos ca Înălţarea Lui la cer să fie şi pentru noi un ajutor puternic spre a putea face parte din Împărăţia Lui, unde bucuria e desăvârşită, nelipsită şi veşnică.

Închinare Eroilor

Înălţarea Domnului Hristos, legată inseparabil de Sfânta Înviere sunt cei doi stâlpi pe care se zideşte eterna sa dumnezeire şi credinţa mântuirii noastre. Azi e praznicul spiritualităţii pure şi absolute a creştinătăţii îndumnezeite prin viaţa exemplară a Fiului Omului, care se Înalţă la ceruri pentru a sta de-a dreapta Tatălui.

De pe culmile absolutului religios, clipa de azi cu semnificaţia triumfului permanent al idealului creştin se coboară lin în valea relativităţii, pe plaiurile scumpe ale pământului nostru şi se întegrează perfect şi total în istoria naţională ca zi a eroilor.

Ce tainică şi fericită înrudire de sublim şi de răscolitoare momente! În timp ce Înălţarea la cer a Domnului încoronează opera de izbăvire şi mântuire câştigată de Mântuitorul lumii, cu infinite lupte, renunţări şi jertfe trecute dincolo de bariera morţii, ziua şi cultul eroilor simbolizează culmea măririi, a luminii, a jertfei şi a gloriei la care s-au ridicat, peste veacuri, aleşii neamului, ca să aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat de veacuri.

Mai presus de toate, azi, neamul nostru o dată cu Înălţarea Domnului îşi serbează istoria eroismului său legendar personificat prin eroi. Este istoria sufletului românesc împodobit cu bogate realizări ale virtuţilor de bărbăţie şi vitejie străbună prin care s-a clădit viaţa României de azi şi se plămădeşte România de mâine.

De aceea toţi cei buni la inimă, iubitori de neam, se adună şi se vor aduna cât va fi lumea, în jurul sfintelor morminte ale marilor noştri înaintaşi, ca să ia tărie de credinţă, de luptă şi de biruinţă. Orice popor îşi reazimă fiinţa pe morminte de eroi şi îşi toarce istoria din caierul jertfei acelora, care în clipe de grea încercare au o mare putere de dăruire şi sacrificiu.

În ceasurile grele şi hotărâtoare, la Posada, Rovine, Chilia, Podul Înalt, Călugăreni, Plevna, Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti, Odesa, Timişoara, Bucureşti etc. ei au înţeles că viaţa noastră nu trebuie să se măsoare cu lungimea anilor, cu bogăţia plăcerilor, cu umilinţă şi robie, ci cu puterea de muncă, cu luptă, cu jertfă, cu eroismul, cu dragostea şi cu afirmarea idealului ce trebuie slujit.

Suntem convinşi că visul milenar înfăptuit prin ei, ne cheamă să apreciem spiritul lor de sacrificiu şi să ne apropiem cu sfinţenie, ca să luăm tărie de credinţă, de luptă, de jertfă şi de biruinţă.

Căci prin ei, prin jertfa lor se face un punct de întâlnire cu istoria neamului şi cu oamenii şi în acelaşi timp jertfa lor constituie semnul vizibil al faptului că viaţa noastră devine o cruce şi o înviere, un punct de întâlnire, sprijinit de dragoste şi nădejde fără de care sufletul nostru ar fi sărac şi pustiu, lipsit de firul ce îl leagă de istoria şi credinţa întregului neam.

În fiinţa lor se află nişte comori sfinte, truda şi jertfa înaintaş ilor din care se hrăneşte neîntrerupt prezentul şi viitorul nostru.

În ei stă, într-o exprimabilă legătură, ceea ce este vremelnic cu ceea ce este etern în făptura omului. Ei formează cartea de dăinuire a neamului din care au răsărit veac după veac în vatra zămislirii lui. Sunt brazde adânci în istoria neamului din care au răsărit idealuri şi împliniri măreţe – jertfa lor a fost motivată de faptul că cine luptă pentru dreptate, cinste, libertate luptă pentru Dumnezeu, apără familia, moşia, cultura, limba, legea, neamul.

Ei sunt născuţi din credinţa, hărnicia, truda şi jertfa poporului. Ei au crezut în fiinţa neamului, pe altarul căruia au adus cea mai sublimă jertfă: Viaţa! Graiul pământului românesc din adâncuri şi pe o arie tot mai întinsă dă mărturii sfinte despre adevăraţii lui stăpâni, care l-au lucrat cu sudoarea frunţii lor şi au pecetluit dreptul asupra lui şi Libertăţii cu sângele de eroi şi martiri. Din jertfa lor, în ceasurile noastre de îndoială, ne vin îndemnuri, mustrări şi sfaturi, ca să pricepem ce este viaţa şi scopul unui sublim ideal.

Ei s-au jertfit pentru idealuri atât de înălţătoare cum sunt acelea pe care le reprezintă Sf. Cruce şi tricolorul naţional. Pilda lor de slujire necondiţionată şi jertfa neprecupeţită pe altarul pământului strămoşesc, ne dau în aceste momente statornicia şi viitorul ţării şi ne asigură biruinţa pe care o dorim.

E lung, nesfârşit de lung pomelnicul de eroi şi martiri ai neamului românesc. Ei îşi dorm somnul în nădejdea învierii alături de strămoşii şi părinţii noştri şi lasă ca pe osemintele lor de jertfă să se ridice măreţul edificiu: România! Pentru aceasta ziua eroilor, care se sărbătoreşte în această zi sfântă, simbolizează culmea jertfei, a bucuriei şi gloriei la care s-au ridicat peste veacuri, aleşii neamului, ca să ne aducă întregirea, dezrobirea, pacea şi libertatea după care am însetat! Dintre atâtea zile de reculegere “Ziua Eroilor” este şi una din cele mai sfinte sărbători care ne poate da prilej de aducere aminte, căci prin jertfa lor au devenit pentru noi toţi un adânc legământ sufletesc şi înălţare.

Astăzi, ca nişte trimişi ai neamului ei vin la noi, cu rol hotărâtor în viaţa de zi cu zi şi ne cer să dărâmăm egoismul, răutatea, duşmănia, ura, nedreptatea şi tot ce ne desparte şi ne îndepărtează.

Să ne unim ca un snop de grâu – pentru a simţi şi împlini datoria noastră faţă de noi şi de neamul nostru. Să preţuim valorile neamului şi să le cultivăm cu grijă şi să le punem în practică prin fapte bune, care se cer acum mai mult ca oricând.

Eroii reprezintă jertfa de veacuri a unui neam! Dar nu-i de ajuns numai să ne aducem aminte de ei cu respect şi recunoştinţă! În această sfântă zi, ei cer de la noi să ne schimbăm firea prin înnoirea minţii, schimbarea mentalităţii, şi o recâştigare a gândirii sfinte care să ne ducă spre o renaştere, o reînnoire a sufletelor noastre în a deveni mai buni, mai cinstiţi, mai muncitori, plini de înţelegere şi dăruire.

În a ne contopi cu sufletul, viaţa, durerile şi nevoile întregului popor.

Se vorbeşte de o lume nouă! Duhul eroilor vrea de la această lume, o slujire nouă, un ideal nou de viaţă plin de demnitate, de muncă cinstită, iubire, de jertfă şi istorie. Să căutăm a ne ridica cu viaţa şi faptele noastre la înălţimea Virtuţilor lor.

Ei nu se jelesc, ei cer să fie urmaţi pe calea muncii, a faptelor şi a idealului de lumină din care să răsară pentru noi toţi o viaţă mai bună, liberă, cinstită, plină de pace, dragoste şi demnitate naţională. Cinstirea faptelor lor eroice le-o vom arăta şi dovedi nu prin simple discursuri şi confesiuni retorice, ci prin înălţarea noastră la măreţia şi strălucirea jertfei lor! Făclie de lumină şi de înălţare, eroii neamului ne cer astăzi un stil de viaţă nouă şi devotament cu dăruire pe altarul neamului. Să plecăm genunchii şi inimile noastre pentru pioasa reculegere în faţa eroilor noştri, ctitori ai veşniciei româneşti şi să lăsăm să cadă o lacrimă de recunoştinţă,în rugăciunea noastră pentru veşnica lor odihnă! Dormiţi în pace scumpi Eroi, şi pomenirea Voastră să fie în veci! Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

pr. Ion Cârciuleanu Ritul bizantin