Start > Ritul bizantin > Duminica Orbului din naștere

Duminica Orbului din naștere

9 May 2008
1,730 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a VI-a după Paști (A orbului)

În Ierusalim era mare sărbătoare. Mulțime de evrei adunați aici din toate hotarele țării și de dincolo de ele cu fețele iluminate, prăznuiau sărbătoarea corturilor. Sfârșitul sărbătorii era marcată printr-o iluminație a templului lui Solomon: în două mari candelabre se aprindeau două făclii enorme, a căror lumină strălucea peste tot orașul.

Printre cei prezenți la praznic se afla și Domnul nostru Isus Hristos. Aici și acum, cu prilejul acestei sărbători, Isus găsește momentul să dezvăluie iudeilor, într-un chip cu totul aparte, dumnezeirea Sa.

Într-un loc foarte frecventat din interiorul templului, în preajma vistieriei, El anunță aceste cuvinte poporului: “Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. Fariseii, surprinși de această afirmație, își îndreaptă privirile spre Isus și-L întrerup, spunându-i: “Tu mărturisești despre tine însuți, deci mărturia Ta nu este adevărată”. Însă Isus, autoritar, după ce critică judecata lor, le răspunde: “Eu sunt Cel care mărturisesc despre Mine Însumi, dar mărturisește despre Mine și Tatăl Meu care M-a trimis” (Ioan 8, 18). În discuția care se desfășoară între farisei și Isus, Mântuitorul le vorbește, drept de luat aminte, descoperindu-le de fapt cine este El și Cel ce L-a trimis și care este menirea Sa în lume, așa încât, “grăind El acestea, mulți au crezut Într-Însul”. Iată ce minunată descoperire ni se face din gura lui Dumnezeu Isus Hristos! El, Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu “Lumina lumii”, “Lumina vieții” “era Lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9).

Ființa umană nu putea să rămână în întuneric. Lumina divină a învins întunericul păcatului și al morții, iar “la plinirea vremii”, Dumnezeu se întrupează prin Isus Hristos, în istorie. Dumnezeu – Iubire și Lumină -, Părinte și Bunătate nu putea să lase ordinea în dezordine, toate câte le-a zidit să se prăbușească. Omul, “coroana creației” aștepta Răscumpărătorul. Din iubirea fără margini, Dumnezeu-Tatăl trimite pe Fiul Său în lume “ca lumea viață să aibă” și încă din belșug, “pentru că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Acum aveau să se împlinească cuvintele psalmistului: “Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne” (Ps. 4, 6), “că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumina” (Ps. 35, 9).

Bezna, fărădelegea și păcatul, întunericul și răul trebuiau biruite. Cu toate acestea, deși “Lumina a venit în lume, oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan, 3, 19).

Din discuția purtată cu fariseii în templu, la sărbătoarea corturilor, Isus iese biruitor. Întărâtați de această înfrângere, mândria lor fiind înjosită, drept răzbunare “au luat pietre ca să arunce într-Însul, dar Isus s-a ferit și a ieșit din biserică” (Ioan 8, 59). Nu departe de templu, Isus vede un orb din naștere, pe lângă care El nu putea trece indiferent. Atât de mult îl întrista întunericul, încât văzându-l pe orb “a scuipat jos și a făcut tină și a uns cu tină ochii orbului și trimițându-l la scăldătoarea Silvanului, acela spălându-se acolo, s-a întors văzând” (Ioan 9, 6-7). Ucenicii L-au întrebat pe El: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Răspuns-a Isus: “Nici acesta n-a păcătuit, nici părinții lui, ci să se arate lucrurile lui Dumnezeu întru el” (Ioan 9, 2). Sfinții Apostoli, când I-au pus această întrebare, gândeau la fel ca lumea de atunci și de totdeauna, că în spatele unei boli, a unei încercări grele ori a unei suferinți stă un păcat. Dar Mântuitorul ne spune că nu toate durerile vin din păcat, nu toate suferințele își au originea într-o viață păcătoasă, ci sunt unele trimise de Dumnezeu pentru ca prin ele să-și arate puterea Sa, ne îndeamnă să înțelegem rostul suferinței în viața noastră.

Nu este ființă omenească să poată spune că nu a gustat din paharul suferințelor, fie sufletești, fie trupești. Suferința, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului, primește în creștinism o valoare educativă. Acolo unde există putere de credință, aceasta atrage pe om spre nădejde, spre izbăvire, spre mântuire.

Mai târziu, după ce l-a cercetat pe cel vindecat, aflându-l scos afară din sinagogă de către farisei și cărturari, Domnul Isus l-a întrebat dacă crede în Fiul Omului. “Dar cine este, Doamne, ca să cred într-însul?” întreabă cel vindecat. Isus i-a grăit: “L-ai văzut! Este cel care vorbește cu tine”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!”, și s-a închinat Lui.

Credința este un mare dar de la Dumnezeu. A avea credință în Dumnezeu înseamnă, înainte de toate, a fi încredințat că tot ce a spus Domnul se va împlini întocmai. Credința, însă, nu se bazează pe fapte văzute, pe dovezi ce se pipăie, așa cum înțeleg, greșit, mulți din vremea noastră. Credința este, după cum spune Sf.

Apostol Pavel “încredințarea despre lucrurile nădăjduite și adeverirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 2, 1). Orbul n-a văzut nimic, dar a crezut. El n-a pipăit, n-a pus la îndoială credința, ci a avut o puternică nădejde și încredințare. Credința trebuie să fie, neapărat, lucrătoare, să se arate în fapte. Credința aceasta trebuie s-o avem și noi. Dacă orbul n-avea credință, nu se tămăduia.

Pentru ce a socotit de cuviință Mântuitorul, care săvârșise atâtea minuni, să trimită pe orb la scăldătoarea Silvanului ca să dobândească vederea, când putea El însușți să-l tămăduiască pe loc? Mântuitorul a vrut să ne învețe pe noi toți, cei ce credem și mărturisim numele Lui, că pentru a dobândi mila și încrederea Domnului, nu este de-ajuns numai credința noastră, ci de mare trebuință sunt, pe lângă credință, și faptele noastre. Desigur că fără harul lui Dumnezeu nu este cu putință mântuirea sufletelor; dar pentru ca Dumnezeu să reverse asupra noastră harul îndurării Sale, datori suntem a avea nestrămutată credință în El și a dovedi aceasta prin săvârșirea de fapte bune și bine plăcute Lui. Cu alte cuvinte, acesta este tâlcul adânc al Sfintei Evanghelii de azi: că noi înșine trebuie să luăm parte la mântuirea noastră și că, după cum tina cu care i-a uns ochii Hristos și împlinirea poruncii de a merge la scăldătoarea Silvanului pentru a se spăla, l-au tămăduit pe orb, tot astfel și sufletele noastre nu se vor putea izbăvi decât prin credință unită cu faptele cele bune.

Orbul din Evanghelia de azi a fost parcă anume rânduit să slujească pentru toate veacurile viitoare ca o personificare din toate vremurile a ceea ce este lumină și ceea ce este întuneric. Însuși Mântuitorul îi numește pe farisei “orbi” (Ioan 9, 41), “povățuitori orbi” (Mt. 23, 16), “nebuni și orbi” (Mt. 23, 19). Fiul lui Dumnezeu, venind în chip de om în lume, era lumina tuturor faptelor bune, era lumină și sfințire pentru toți cei credincioși.

Hristos-Domnul a descoperit Sfinților Apostoli și celor prezenți că El este Lumina lumii și îndată s-a arătat aceasta prin faptă, că este Făcătorul lumii, Luminătorul orbilor și Cel care împărtășește oamenilor lumina cea adevărată. În măsura în care păstrăm chipul nostru divin neîntinat de păcate și urmăm lui Hristos, vom fi “fii ai luminii” sau “ai împărăției”.

Am văzut că orbul din Evanghelie a fost numai un orb trupește, dar pe lângă noi, și mai ales azi, rătăcesc și umblă fel de fel de alți orbi: sunt orbii cei sufletește. O! ce mare este numărul lor! Orb este omul civilizat care și-a făcut idoli din bani, din plăceri, din diferite ambiții deșarte și lor le slujește, uitând pe Dumnezeu și pe aproapele său. Orb este cel ce neagă pe Dumnezeu, pentru că nu-l vede și nu-l vede pentru că este orb sufletește. Dar ce este oare bețivul, care-și cheltuie ultimul ban pe băutură și acasă copiii îi suferă de foame? Dar desfrânatul? Dar mâniosul? Ce este mincinosul, cel ce jură strâmb, hoțul, speculantul, ucigașul? Ce este zavisticul, bătăușul? Ce este “creștinul” de formă, care nu calcă pragul bisericii niciodată, care nu se pleacă la rugăciune niciodată și nu vrea să știe că totul din această viață are un sfârșit? Ce este tot șirul lung de păcătoși și înstrăinați de Dumnezeu? Toți sunt niște orbi sufletește. În sufletele lor, Evanghelia nu luminează. Acolo este întuneric mare și pustiu. Orbirea lor este cu mult mai mare decât a orbilor de vedere trupească.

Păcatele și patimile duc pe om la orbire sufletească, la scăderea sau chiar pierderea capacității de a vedea și a distinge binele de rău; se întunecă mintea pentru înțelegerea adevărului. La unii ca aceștia se referă Dumnezeu prin profeția lui Isaia: “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină” (Isaia 5, 20). Și, “văzând nu văd și auzind nu aud, nici nu înțeleg” (Mt. 13, 13).

Orbul și-a căpătat vederea venind la Isus. Tot astfel și orbii sufletești de azi se vor tămădui venind la El, la Biserica Lui. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat aducând “lumina care luminează întru întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). “Eu lumină am venit în lume, ca tot ce va crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,46).

Lumina harului, a adevărului și a vieții este mai puternică decât întunericul păcatelor și fărădelegilor sau decât întunericul morții.

Suntem orbi și altă izbăvire nu avem decât alergând la Hristos.

El se apropie de noi și ne întreabă ce vrem. Să-i răspundem, degrabă, și noi: Vrem să vedem, Doamne! Vrem să vedem bine adevărul, vrem să vedem crucea Ta, vrem să vedem și să facem voia Ta. Să părăsim cea ce este rău, păcătos, ceea ce vine de la întuneric și să lucrăm faptele luminii.

Luminează, Doamne, neîncetat ochii sufletului nostru ca să deosebim binele de rău! Aprinde, Doamne Isuse, în inimile noastre, dorul după ceea ce îți este plăcut }ie! Fă-ne niște făclii luminoase în această viață, ca luminând neîncetat să putem aduce mai multe suflete la picioarele crucii Tale! Ajută-ne ca neîncetat să lucrăm faptele luminii, în așa fel ca ceilalți oameni, văzând faptele noastre cele bune, să Te slăvească pe Tine, Luminătorul celor din întuneric și nădejdea celor fără de nădejde. Iar când vom pleca din această viață, să ajungem și noi în lumina cea pururea fiitoare, acolo unde se bucură toți drepții care din veac bine }i-au plăcut! Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin