Start > Ritul bizantin > Duminica Slăbănogului de la Vitezda

Duminica Slăbănogului de la Vitezda

9 May 2008
3,673 afișări

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info
Duminica a IV-a după Paști (A paraliticului)

Duminica de astăzi este numită în calendarul nostru ortodox, duminica a patra după Paști sau a Slăbănogului, pentru că Evanghelia care se citește în această duminică vorbește despre minunea vindecării de către Mântuitorul a slăbănogului de la lacul Vitezda. În partea de răsărit a Ierusalimului, lângă poarta oilor, se găsea acest lac, în care mulțime de bolnavi se făceau sănătoși, căci “un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare și tulbura apa, și cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, ori de ce boală era ținut” (Ioan 1, 4).

Cele cinci pridvoare, zidite încă de Solomon, erau locurile de așteptare, de unde bolnavii urmăreau cu multă atenție tulburarea apei de către înger.

Într-unul din aceste pridvoare, un slăbănog, care căzuse pradă suferințelor cumplite, de 38 de ani aștepta acolo ziua și ceasul izbăvitor al însănătoșirii sale. Apa acestui lac primise puteri tămăduitoare; de minunea vindecării însă, nu se putea împărtăși decât acela care intra primul după tulburarea ei. Acest slăbănog, de 38 de ani văzuse apele lacului tulburându-se, dar fără folos: alții, mai tari ca el, i-o luau înainte, se aruncau în apă și se vindecau. Dar el nu-și pierdea răbdarea, și acest lucru trebuie să-l învățăm de la dânsul: cel care rabdă speră, nădăjduiește într-o soluție, într-o ieșire, într-un răspuns, într-o scăpare.

Răbdarea adevărată nu e o virtute pasivă, o capitulare, ci așteptarea unei rezolvări, a unei izbăviri venite de undeva.

Bolnavul care rabdă suferința speră că aceasta va trece. Omul în necaz și primejdie speră că va fi izbăvit. O astfel de răbdare în speranță avea și slăbănogul. De 38 de ani nu putea intra în scăldătoare, după tulburarea apei, și totuși nu-și pierdea răbdarea, rămânea în continuare, crezând că într-o zi va ajunge și el în atenția lui Dumnezeu. Și iată că răbdarea lui a fost răsplătită când, într-o zi, venind Mântuitorul și văzându-l, i se făcu milă de el și apropiindu-se, îi zise: “Vrei să fii sănătos?” Răspunsul veni clar și convingător: “Doamne, n-am om să mă arunce în scăldătoare. Căci până să mă duc eu, altul se coboară”. Și atunci Mântuitorul, făcându-i-se milă de el, nu i-a spus că nu e nevoie să-l mai arunce cineva în scăldătoare, ci i-a spus: “Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi”. Și în clipa aceea, bolnavul s-a ridicat, și-a luat patul și a plecat. Isus s-a făcut nevăzut. Slăbănogul era convins că recâștigarea sănătății sale s-a produs prin intervenția dumnezeiască, ne încredințează Sf. Evanghelie, care ne spune că, după câtva timp, Isus îl întâlnește în templu rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu pentru minunea săvârșită cu dânsul în preajma Vitezdei.

Mântuitorul Isus, în nemărginita iubire și purtare de grijă față de omul zidit după chipul și asemănarea sa, îl avertizează zicând: “Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva rău” (Ioan 15, 14). Așa s-a sfârșit cumplita suferință a unui slăbănog, care a avut lângă el pe Isus, tămăduitorul rănilor noastre fizice și morale.

Acest slăbănog, pe care ni-l înfățișează Sf. Evanghelie de astăzi, ne pune în față suferința, păcatul și singurătatea.

Mântuitorul, venind în lume, îndură cele mai grele suferințe, pentru a ne arăta nouă că drumul crucii duce la desăvârșire și mântuire. Hristos Domnul schimbă caracterul inițial al suferinței și al durerii, dându-le un caracter de îndreptare și desăvârșire morală (Ioan 5, 14; I Petru 2, 21). Acolo unde este putere de credință, suferința atrage pe om către Dumnezeu. Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru, însă, se înnoiește din zi în zi; pentru că suferința noastră cea de acum, ușoară și trecătoare, ne aduce nemăsurată slavă veșnică (II Corint. 4, 16-17). Suferința nu trebuie să ne coboare la deznădejde, scopul ei fiind ca, prin răbdare și credință, să ne regăsim echilibrul spiritual care să ne ducă la lucrarea virtuților evanghelice. Să fim mai buni, mai drepți, mai credincioși și mai cinstiți, trăind în permanentă comuniune cu Hristos. Ea trebuie să devină condiția fundamentală a renașterii spirituale, cum zice V. Hugo: “Ochiul nu vede bine pe Dumnezeu decât printre lacrimi”.

Suferința noastră de azi, cu întregul ei șir de nenorociri, lipsuri și dureri trebuie să o privim nu numai ca pe o pedeapsă dumnezeiască, ci și ca o chemare pentru îndreptarea noastră, spre o viață plăcută lui Hristos. Istoria se clădește sub brațul ocrotitor al Providenței, care dirijează și sancționează.

Dar prin acest slăbănog bolnav cu trupul, Biserica ne arată și figura oricărui bolnav cu sufletul. Bolnav cu sufletul este oricine săvârșește păcatul. Iar păcatul este pentru suflet, ceea ce este paralizia pentru trup. Cu cât creștinul este mai stăpânit de el, cu atât paralizia sufletului este mai cumplită. Biserica noastră, prin citirea Evangheliei de azi, vrea să reamintească tuturor despre grija ce trebuie să purtăm sănătății noastre trupești și sufletești, despre cauzele îmbolnăvirii și despre mijloacele de vindecare.

Să nu uităm că lumea de azi este asemenea unui mare spital, plin de bolnavi de tot felul: orbi, șchiopi, paralitici etc. Precum nimeni din lume n-ar putea să se laude că este fără de păcat, tot așa nimeni nu poate afirma că este pe deplin sănătos. Toți suntem niște bolnavi, slăbănogi trupește și sufletește. Ceea ce este boala pentru trup, este păcatul pentru suflet. Cuvintele Psalmistului, că toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut; nu este cela ce face bunătate, nu este până la unul (Ps. 52, 4), justifică pe deplin afirmația că lumea este un imens spital, plin de oameni bolnavi, bolnavi mai mult la suflet decât la trup.

Toți purtăm pe suflet semnul rănilor cauzate de păcat.

Precum boala grăbește moartea trupului, tot astfel păcatul grăbește moartea sufletului, moarte manifestată prin ură față de oameni și necredință față de Dumnezeu. Ura, fiind de esență diavolească, omoară sufletul: “Oricine urăște pe fratele său este omorâtor de oameni, nu are viață veșnică” (I Ioan 3, 15). Și, iarăși: “Cine săvârșește păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuiește” (V. 8). Păcatul este cauza tuturor suferințelor noastre, iar boala efectul lui.

Această buruiană otrăvitoare, acest microb care roade la temelia vieții omenești, trebuie ars în flăcările credinței prin mijlocirea rugăciunii, a faptelor bune, care ne apropie de Dumnezeu.

Botezul și celelalte Sf. Taine reprezintă tot atâtea momente în care, pentru fiecare creștin, Duhul lui Dumnezeu tulbură apele harului Vitezdei celei mici. Biserica lui Hristos este Vitezda minunată vindecătoare de boli și de patimi, înviorătoare de viață și credință; ea este baia Duhului, în care cei ce intră ies spălați de murdăria poftelor și a patimilor, ies curați la trup și la suflet, ies oameni noi, împăcați cu Dumnezeu, prin sângele Fiului său (I Ioan 4, 9-10). Tulburarea mistică a apei se permanentizează în mod tainic, duminică de duminică, sărbătoare de sărbătoare, pe altarele Bisericii noastre, în clipa solemnă și sfântă a prefacerii elementelor euharistice de la Sf. Liturghie. Toți slăbănogii trupești și sufletești au astfel posibilitatea să se arunce în această Vitezda a Harului în care Duhul Sfânt coboară, în chip tainic, spre a-i vindeca.

Dar ceea ce ne mișcă în mod deosebit din istoria acestei minuni este răspunsul pe care l-a dat slăbănogul Mântuitorului: “Nu am om care să mă arunce în scăldătoare”. Era strigătul uneia dintre cele mai amare suferințe omenești: singurătatea. Nimeni nu se găsise, de atâta vreme, care, din milă față de el, sau din orice alt sentiment, să fi încercat să-l ajute, să-l arunce în scăldătoare.

Slăbănogul era în totală singurătate, era lăsat doar pe seama lui însuși. Și iată cât e de rău să fie omul lăsat pe seama lui însuși. Să nu aibă un alt om! Să nu aibă un prieten! Să nu aibă pe cineva aproape! Acest lucru a venit Mântuitorul să-l îndrepte. A venit să se declare El acel om de care avea nevoie slăbănogul și nu-l găsea, ca să ne dea nouă, tuturor, un exemplu. Să fim oameni care ajută.

Să fim oameni în slujba altora. Să fim oameni care să luptăm împotriva izolării în care se află aproapele și împotriva singurătății.

Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai grea stare în care s-ar putea afla un om? Răspunsul a fost – singurătatea.

Singurătatea lovește oameni din orice stare socială, de orice vârstă. Există în jurul nostru mulți factori care promovează singurătatea, printre aceștia un loc important ocupându-l indiferența unuia față de altul, egoismul unor oameni, disprețul față de semeni, dezinteresul ș.a. Câți nu zic: nu mă interesează vecinul! Ce treabă am eu cu aproapele meu? E bine să ne aducem acum aminte de răspunsul dat de Cain în fața lui Dumnezeu, după ce îl omorâse pe fratele său, Abel: “Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu?” (Fac. 4, 9). Un răspuns tipic păcătos, pentru că fiecare din noi este pus, de fapt, să fie păzitor al fratelui său, să se intereseze de fratele său, să-l ajute și să-l ocrotească pe fratele său.

Mântuitorul Isus Hristos, prin Evanghelia aceasta, ne învață că trebuie să trăim ca frații, să nu lăsăm pe nimeni în izolare, în singurătate, să nu lăsăm pe nimeni așa cum a fost lăsat acel slăbănog care, timp de 38 de ani, n-a găsit un om care să-l ajute.

Noi, oamenii, suntem creați de Dumnezeu să trăim în societate, să ne împărtășim unul altuia bucuriile și necazurile, să ne purtăm de grijă unul altuia, să ne ajutăm. Cel avut pe cel lipsit, cel tare pe cel slab, cel sănătos pe cel bolnav să slujească. Aceasta este voia lui Dumnezeu, în general, și pentru toți Hristos ne poruncește astăzi mai mult ca oricând: “Purtați sarcinile unul altuia și așa veți împlini legea lui Hristos” (Gol. 6, 2).

Întrebarea Mântuitorului Isus Hristos stăruie și astăzi. Când trupurile noastre cad în mrejele bolilor iar sufletele ne sunt copleșite de necazuri, dar și de păcate, El se apropie și azi de noi și ne întreabă ca odinioară pe slăbănogul de la lacul Vitezda: “Vrei să fii sănătos?” Vindecarea noastră va fi în funcție de convingerea răspunsului ce-l vom da, urmat de faptele noastre. Mântuitorul a întemeiat Biserica cea sfântă în lume, care pune la îndemâna tuturor mijloacele tămăduirii, pentru obținerea vindecării noastre trupești și sufletești.

Și azi, mai ales azi, sunt atâția bolnavi care au nevoie de biserică. Ea este locul de întâlnire al credincioșilor cu Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Mântuitorul, ca și odinioară, ne vorbește și azi prin glasul Evangheliei sfinte ce răsună în sfânta sa casă, așteptând sosirea bolnavilor pentru tămăduire. Va trebui, mai întâi, ca ei să-și curețe sufletul de păcate pentru a-l putea afla pe Mântuitorul în casa durerii, la căpătâiul bolnavilor, în preajma celor asupriți și necăjiți, alinând rănile celor bolnavi, mângâind și ajutând pe cei singuri, plângând cu cei ce plâng și ștergând, cu părintească iubire, lacrimile de pe obrajii orfanilor, văduvelor și ai tuturor năpăstuiților sorții.

Aceasta să învățăm din Sf. Evanghelie de astăzi și să punem în practică această chemare sfântă făcută nouă de Domnul nostru Isus Hristos prin Biserica Sa.

Suntem aici, la scăldătoarea credinței, ca să căpătăm fiecare ajutorul de care avem nevoie. Deci, dacă vrem să plecăm la casele noastre mai îndreptați, să facem ceea ce poruncește Mântuitorul prin slăbănogul din Evanghelia de astăzi: să ne sculăm, să luăm patul și să umblăm. A ne scula înseamnă a ne naște din nou, a ne scula din patul păcatelor, și a face voia lui Hristos, pe care l-am mâniat prin păcatele noastre.

Doamne Isuse Hristoase, care ai venit în lume ca să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care noi suntem cei dintâi, am venit astăzi la scăldătoarea milostivirii Tale ca să căpătăm de la Tine ajutorul de care avem nevoie. Dă-ni-l, Doamne, ca să putem pleca mai îndreptați, mai buni, mai sănătoși, la casele noastre și mai întăriți în calea binelui și pe viitor să nu mai păcătuim, ci să facem voia Ta. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin