Predici

Deşi ne aflăm în duminica a 14-a de peste an, vă invit să ne întoarcem cu gândul la evenimentele din noaptea Crăciunului; Cristos, Fiul lui Dumnezeu priveşte spre firea noastră slabă şi luând chip de om, se naşte într-o sărăcie cumplită. Primii oameni la care se arată în această noapte, nu sunt înţelepţii lumii, care îl aşteptau ca pe un rege glorios care să le apere interesele personale, ci nişte păstori simpli şi paşnici.

Iată că încă de la naşterea sa pe pământ, îl găsim pe Isus plin de umilinţă şi cu o predilecţie pentru cei mici şi săraci ai lumii.

În pericopa evanghelică de azi, Isus confirmă acest lucru spunând: “Te preamăresc pe Tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”. Ce anume a ascuns Dumnezeu celor înţelepţi şi a descoperit celor umili, aflăm din textul care urmează. Acest text este una din perlele cele mai preţioase ale evangheliei lui Matei. El oferă o lumină asupra misterului personal al lui Cristos, asupra relaţiilor sale intime cu Tatăl.

Dumnezeu îi refuză pe cei înţelepţi şi încrezuţi în propria lor ştiinţă, care sunt convinşi că ştiu totul, şi se revelează celor umili care i se deschid cu o simplitate de copil, conştienţi de propria lor neştiinţă. Ei au parte de acea cunoaştere care are loc între Isus şi Tatăl ceresc, pe care numai Dumnezeu o poate comunica omului: “Nimeni nu cunoaşte pe Fiul decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni decât numai Fiul şi cel căruia va voi Fiul să-i descopere”. Această cunoaştere reciprocă indică faptul că, Isus întrupat, în profunzimea fiinţei sale este egal cu Tatăl. De aici apare clar afirmată divinitatea lui Cristos. În timp ce înţelepţii – fariseii şi cărturarii – contemporani cu Isus şi chiar mulţi învăţaţi de azi, nu văd în Isus decât un om: “fiul lemnarului”, cei simpli, de atunci şi din totdeauna, ştiau să recunoască în El pe Fiul lui Dumnezeu: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”, avea să spună Petru, care nu era decât un simplu pescar. Tocmai lor, Isus se revelează pe sine însuşi şi-l revelează şi pe Tatăl.

Mulţi spun că religia nu poate fi o mişcare de mase căci aceasta presupune cultură, interiorizare, sensibilitate; dar nu este aşa. Religia nu este un apanaj al celor culţi. De ce? Pentru că ea nu constă în concepte ci în fapte, iar evanghelia este toată un şir de fapte care trebuiesc văzute şi totodată trăite.

Isus nu numai că s-a adresat cu învăţătura sa celor simpli, dar cu o dragoste deosebită trata pe cei necăjiţi, pe bolnavi, pe păcătoşi, pe călătorii obosiţi ai vieţii. El nu este căutat de bogătaşi, ci de săraci ca Lazăr. Pe ei îi cheamă pentru a-i “înviora” şi pentru a-i “mângâia”. Dar oare mai există şi azi astfel de oameni? Dacă ne uităm în jurul nostru putem observa foarte uşor că există, şi încă mai mulţi decât ne-am fi aşteptat. În zadar atâtea cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, în zadar atâtea institute sociale; numărul oamenilor “sătui” de viaţă, descurajaţi, părăsiţi, este din ce în ce mai mare. Ce binecuvântare ar fi dacă mulţi dintre aceştia ar primi invitaţia lui Isus: “Veniţi la mine…”. Desigur, omul este liber, îşi poate căuta consolarea oriunde, dar o găseşte numai la Dumnezeu.

Este la modă, de exemplu, în zilele noastre să se vorbească mult despre “libertate”. Mişcări culturale şi partide politice fac o adevărată risipă de vorbărie în acest sens. Totuşi, aşa cum aminteşte şi Conciliul Vatican II: “Niciodată oamenii nu au avut un simţ atât de acut al libertăţii ca astăzi, însă, în acelaşi timp, apar noi forme de aservire socială şi politică” (GS 4). În numele libertăţii însăşi, se instaurează dictaturi feroce. Şi nu trebuie să căutăm prea mult în istorie. Cu toţii ne amintim de lozinci ca: “Trăiască comunismul şi libertatea”, lozinci care deşi evident contradictorii şi îndreptate împotriva omului, erau fluturate cu atâta obrăznicie şi “curaj”.

Isus, Adevărul care eliberează (In 8,32), prezintă în schimb celor “obosiţi” şi “oprimaţi” un “jug“: “Luaţi jugul meu asupra voastră!” Deja, numai acest gest de sinceritate îl pasează pe Cristos în afara tagmei demagogilor tuturor timpurilor şi de orice culoare. Cristos, nu ne duce în eroare cu cuvinte amăgitoare. El nu vrea să-i apese pe oameni cu legi grele, dar dă o singură lege: aceea a iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele în vederea împlinirii voinţei Tatălui ceresc, voinţă iubitoare, pentru că e Tată, şi totuşi exigentă, dar totdeauna amabilă pentru cel ce ştie să o îmbrăţişeze aşa cum a îmbrăţişat-o Isus, cu iubire şi cu blândeţe: “Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre. Căci jugul meu este bun şi povara mea este uşoară.” Aceasta este soluţia dată de Isus pentru a ieşi din mizeria în care am fost târâţi.

În acest fel Isus se prezintă ca Mesia profeţit de Zaharia: rege blând şi umil care nu se impune cu puterea şi luxul celor mari ai pământului, aşa cum am auzit în prima lectură de azi. El nu face dreptate cu sabia, dar aduce pacea peste tot: “Va vesti pacea printre popoare” şi îi va învăţa pe oameni să se comporte ca şi El, cu blândeţe şi cu umilinţă, plecându-se sub “jugul” voinţei Tatălui, după cum El însuşi s-a plecat sub povara crucii.

Pentru a putea acţiona astfel este necesar, să mortificăm tendinţele trupului care se ridică împotriva nedreptăţii şi a suferinţei şi să trăim după Duhul lui Cristos. Acest lucru este posibil tuturor credincioşilor, după cum spune Sf. Paul în lectura a doua: “Voi nu sunteţi în trup ci în duh. Iar dacă cineva nu are duhul lui Cristos acela nu este al lui.” În mod evident, pentru a aparţine lui Cristos nu ajunge să primim duhul în botez, dar trebuie să învingem impulsurile naturale pentru a putea trăi după duhul lui Cristos. La auzul acestor cuvinte s-ar putea ca, gândurile noastre să o ia pe un făgaş greşit, socotind că Sf. Paul condamnă “viaţa după trup“. S-ar părea că învăţătura lui Cristos este duşmana trupului şi bucuriilor trupeşti. Însă chiar din însăşi învăţătura lui Cristos reiese că nu este aşa. El promite trupurilor noastre învierea şi viaţa veşnică.

Din nefericire, au existat şi în Biserică curente care au condamnat trupul şi au calificat lumea ca fiind “rea”. Dar Biserica, inspirată de Duhul Sfânt, s-a opus întotdeauna unor astfel de tendinţe. Cum am putea noi creştinii să condamnăm trupul omenesc, odată ce mărturisim că “pentru noi, Cuvântul s-a făcut trup”? Cum am putea condamna această lume pe care Fiul lui Dumnezeu a luat-o asupra sa ca pe o haină, iubind-o şi dorind să o răscumpere? Aşadar, când Sf. Paul vorbeşte în termeni critici despre viaţa după trup, el nu vrea să subestimeze trupul. El vrea doar să ne pună în gardă în faţa pericolului că viaţa omului se poate restrânge uşor la lumea aceasta, uşor se poate închide în temniţa plăcerilor păcătoase.

Cine îşi consideră viaţa ca o existenţă destinată exclusiv morţii, cine în mod egoist se caută numai pe sine, cine se sperie de orice sacrificiu, cine se sustrage legilor lui Dumnezeu, despre acela spunem că trăieşte după trup. O astfel de atitudine nu vrea să recunoască faptul că, viaţa am primit-o în dar şi că ea se împlineşte numai atunci când o şi dăm în dar. Noi nu suntem ai noştri, ci îi aparţinem Cuiva.

Întrebarea este: cum se poate realiza acest obiectiv? Sau cuvintele Sf. Paul: “Cine ne va elibera de acest trup destinat morţii”? Cum am putea să înlăturăm graniţile stabilite de trup pentru a ne ridica pe piscul materiei la Dumnezeu? Răspunsul creştin este pe cât de simplu pe atât de clar: ataşându-ne de Cristos. De El, care a pătruns materialitatea noastră şi a unit dumnezeirea cu “carnea păcatului” pentru a o purifica şi a o sfinţi. Mai mult încă prin învierea sa, El a fundamentat şi acea speranţă a noastră, că punctul terminus al vieţii noastre nu este moartea, căci harul lui Dumnezeu este mai puternic decât legea firii. Prin urmare, cu Cristos şi noi vom învia cu un trup glorificat.

Iată, cât de bogată este învăţătura lui Cristos. Ea ne oferă rezolvarea tuturor problemelor pe care şi le pune omul.

Pentru ce Doamne, te-ai bucurat că ai fost revelat celor mici? Fă, o Doamne, să fim mici, dacă voim să fim cu adevărat mari. Cei mari zicând că sunt înţelepţi au dovedit nechibzuinţă. Fă Doamne, să spun că sunt nechibzuit şi voi fi înţelept, dar să spun, nu de ochii lumii, ci din tot sufletul pentru ca să pot intra în numărul celor aleşi de tine în fericirea veşnică.

Eugen Tîmpu

volum colectiv ITRC Ritul latin