Predici

Liturgia cuvântului de azi ne arată caracteristicile adevăratului ucenic al lui Cristos. Domnul însuşi le schiţează în cuvinte austere – peste care nu se poate trece: “cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37a). Urmarea lui Cristos cere o adeziune totală, radicală, care se exprimă într-o iubire totalitară, superioară oricărei alte iubiri. Isus trebuie să fie iubit mai mult decât părinţii, decât fraţii, decât pe sine însuşi, decât această viaţă. Aceasta nu înseamnă să refuzăm afectele faţă de familie sau faţă de aproapele, lucru absolut contrar legii lui Dumnezeu, dar nu pune iubirea pentru creaturi mai presus de iubirea lui Cristos.

Dacă ni s-ar cere să lăsăm pe tatăl şi pe mama noastră şi tot ceea ce avem pentru a vesti Evanghelia sa, ce am face? Oare Cristos nu ne cere prea mult? Fraţilor, trebuie să avem capacitatea de a renunţa chiar şi la afectele cele mai sfinte – iubirea faţă de tată şi mamă – când acestea s-ar pune drept alternativă iubirii de Dumnezeu sau angajării faţă de împărăţia sa; aici Cristos propune ucenicilor acea suverană libertate care nu este mizantropism, nu este insensibilitate, nu este o afirmare stoică a propriei măreţii interioare, dar este deschidere faţă de exigenţele supreme ale Evangheliei, este capacitatea de a se oferi pe deplin şi fără condiţionări.

De altfel, omul devine capabil de iubire mai mare faţă de aproapele, tocmai când îi încredinţează lui Cristos întreaga sa inimă, pentru că numai iubirea supranaturală îl poate face să depăşească toate barierele şi rezervele egoismului.

Cristos doreşte nu numai să părăsim tot ceea ce în mod firesc iubim, dar să primim, să îmbrăţişăm ceea ce firea noastră respinge. “Cine nu-şi ia crucea nu este demn de mine!” – ne spune Cristos. Dar pentru ce este nevoie de aşa ceva? Care este cauza, care este explicaţia faptului că pe terenul prieteniei lui Isus răsare întotdeauna crucea şi produce rodul amar al suferinţei? Răspunsul este cât se poate de simplu. Omul care se îndreaptă spre Isus, suferă mereu văzându-i pe cei care se abat de la adevăr şi mai mult încă, aruncă în El cu pietrele minciunii şi ale violenţei. Prietenii lui Isus suferă pentru că iubesc, ei trebuie să iubească şi pe aceia care umblă pe căi greşite. Cât de dureros este pentru un om sincer, pentru un om drept, să trăiască în lumea minciunii.

În continuarea pericopei evanghelice de astăzi, Isus merge mai departe şi ne cere mult mai mult şi anume: dacă este nevoie să ne dăm chiar viaţa pentru El. “Cine ţine la viaţa lui, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va găsi” (Mt 10,39). Omul pentru că încredinţează întreaga inimă lui Isus Cristos o găseşte îmbogăţită cu o putere divină de iubire. Astfel renunţând la sine însuşi până la extrem – adică până la pierderea vieţii – regăseşte în Cristos adevărata viaţă, viaţa cea veşnică pe care nimeni nu i-o poate lua. Nu tuturor li se cere să-şi mărturisească dragostea dându-şi viaţa pentru Cristos: dar fiecărui creştin i se cere să trăiască cu astfel de dispoziţii încât să nu dea niciodată înapoi în faţa sacrificiului.

Spre sfârşitul Evangheliei de astăzi, Cristos spune: “Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, şi cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel care m-a trimis” (Mt 10,40). A-i primi pe fraţi conform poruncii iubirii impune aceeaşi dezlipire, aceeaşi cruce, aceeaşi disponibilitate totală avută de către Cristos acelora care vor să fie ucenicii săi.

Asemănarea dintre ultima parte a fragmentului evanghelic de astăzi şi prima lectură – care este o relatare edificatoare despre ospitalitatea oferită slujitorului lui Dumnezeu, fapt pentru care binecuvântarea lui Dumnezeu coboară asupra casei ospitaliere – nu trebuie să deruteze.

A-i primi pe trimişii lui Dumnezeu înseamnă a primi pe însuşi Dumnezeu, a descoperi în mod progresiv misterul său şi experienţa bunătăţii sale. Acest lucru este foarte semnificativ în prima lectură de astăzi, unde vedem cum profetul Elizeu este primit cu mare cinste de către femeia lui Shunam. Gestul shunamitei este foarte apreciabil deoarece este făcut din dezinteres, fără să urmărească vreun scop material. Shunamita este convinsă că Elizeu este trimisul lui Dumnezeu şi se comportă cu el cum merită a se comporta cu un slujitor al lui Dumnezeu. Pentru acest comportament al ei profetul o recompensează cum nu se poate mai bine – adică îi dăruieşte un fiu; ea nu se aştepta şi nici nu-şi imagina că slujitorul lui Dumnezeu o va recompensa în acest fel.

Oare din acest episod nu ar trebui să tragem şi noi unele învăţături şi să ne comportăm cum se cuvine cu slujitorii lui Dumnezeu? Este o faptă bună a primi pe cei investiţi cu o misiune specială din partea lui Dumnezeu sau cu cei care se află în serviciul Lui sau şi mai mult prin viaţa sa, comportamentul său întruchipează persoana Lui. Dar găzduirea nu trebuie să se limiteze numai la atât. Trebuie mereu să căutăm să strângem comori pe care nu la mănâncă molia şi nici nu le roade caria.

Cazul Shunamitei nu trebuie să aprindă speranţe care depăşesc anumite limite: să nu ne facem diferite iluzii care nu sunt în concordanţă cu spiritul creştin. Directive mai clare în această privinţă ne sunt furnizate de Mântuitorul în Predica de pe munte: “Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Nu fac la fel şi vameşii? Şi dacă salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Nu acelaşi lucru îl fac şi păgânii?” (Mt 5,46-47).

Acela care primeşte pe trimişii lui Dumnezeu, care le deschide uşa, acela nici nu-şi dă seama la început că împreună cu ei a sosit în casa sa prietenul cel mai bun, în persoana lui Dumnezeu. El intră în viaţa noastră pentru ca ea să crească. În inima noastră îşi înfinge ancora iubirii sale, pentru ca să nu mai fim singuri. Omenirii înspăimântate de singurătate, El vrea să-i dea ce-i mai drag şi cu aceasta vrea să o introducă în viaţa divină dătătoare de fericire.

În cea de-a doua lectură de astăzi Sf. Paul ne introduce în inima teologiei şi a misticii botezului. Sf. Paul aminteşte creştinilor care sunt datoriile celor botezaţi în Cristos. Cu o frază hotărâtă spune: “ne-am îngropat în El… adică în moarte“. Nu am fost numai morţi în Cristos, dar chiar înmormântaţi cu moartea sa, acea moarte care a distrus păcatul. Trebuie să murim zilnic pentru Cristos şi aceasta nu este uşor ci este un exerciţiu sever care distruge în noi faptele morţii. Acest exerciţiu se opune păcatului şi ispitei şi dirijează viaţa proprie după voinţa Domnului, pentru ca să trăiască Cristos cu harul său. Şi acceptarea durerii, a bolii, fac parte din această moarte zilnică pentru a trăi. Sunt o asemănare cu moartea lui Cristos din care izvorăşte viaţa noastră.

Botezul nostru, transformarea noastră este un program care angajează întreaga noastră viaţă. Acest program, Isus l-a formulat astfel: “fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru este desăvârşit“.

Într-o revistă am găsit printre altele notându-se: “Dacă nu ne străduim să fim tot mai buni curând nu vom mai fi nici măcar buni…” (Cromwell).

O gazetă elveţiană face un sondaj punând cititorilor ei următoarea întrebare: Ce aţi face în cazul în care pentru o zi aţi primi puteri nelimitate? Iată câteva din multele răspunsuri: -Aş face imediat ordine în lume; -Aş schimba constituţiile, formele de guvernământ; -Aş desfiinţa armata. S-a găsit şi un cititor care a declarat că n-ar accepta puterea nelimitată deoarece în lume de aceea sunt atâtea necazuri fiindcă unii dispun de puteri prea mari. Răspunsul cel mai înţelept l-a dat un moş de 90 de ani care a spus: “Probabil că n-aş face nimic cu puterea dată pe o zi. Schimbarea lumii numai atunci ar avea sens dacă prin aceasta toţi oamenii ar trăi în pace şi fericire. Acest lucru este însă imposibil căci fiecare om îşi caută şi-şi găseşte fericirea în altul. De altfel lumea şi oamenii nu pot fi schimbaţi prin forţă, prin ordini date…“.

E drept că, creştinul oferă omenirii vestea cea bună a fericirii, dar tocmai pentru că o oferă, ea nu lezează libertatea omului. Mai recunoaştem şi faptul că nu există o reţetă unică să trăim viaţa lui Isus. Aceasta în viaţa fiecărui om se poate realiza numai în felul său personal, propriu. Sf. Paul se angajează totuşi să arate în ce constă creştinismul şi care este calea spre fericirea comună a omenirii: a muri pentru păcat şi a trăi în Isus Cristos. Acesta este un program care realizat, asigură fericirea individuală şi comună a oamenilor. Pentru aceasta a venit Cristos, pentru aceasta botează Biserica cu apă şi cu Duh Sfânt pentru ca speranţa ascunsă în om să înflorească, apoi să se maturizeze pentru viaţa ce învie.

Iulian Pascaru

volum colectiv ITRC Ritul latin