Predici

Experienţa învaţă că dificultatea, de oricare gen ar fi ea, reprezintă o componentă cotidiană a vieţii. Şi aceasta fie pentru că existenţa este dură per se, fie din cauza ambientului în care se desfăşoară, fie din cauza reacţiilor diverse ale oamenilor.

Între dificultăţi teama rămâne, independent de voinţa noastră o însoţitoare nedorită a vieţii omeneşti. Ea paralizează, te împiedică să fii tu însuţi, să te exprimi liber… Fiecare dintre noi a experimentat aceste sentimente. În zadar se dezvoltă ştiinţele, se fac descoperiri, deoarece frica nu poate fi îndepărtată din viaţă. Frica de suferinţă şi moarte, de singurătate şi eşec, teama de angajare, de asumare a responsabilităţilor, sunt realităţi pe care le observăm zilnic.

În fragmentul evanghelic din Sfântul Matei, Isus vorbeşte apostolilor despre teamă şi le spune “Nu vă temeţi!“. Acest pasaj al curajului formează ţesutul care leagă diferitele învăţături ale lui Isus, prin care-i pregăteşte pe apostoli pentru misiunea lor de după înviere. Discipolii îşi vor asuma unele temeri: faţă de adversari, de a vorbi deschis, teama de a fi abandonaţi şi părăsiţi de Dumnezeu… Dar cunoaşterea lui Dumnezeu, a lui Isus, îi eliberează automat de teamă. Există o teamă adevărată şi una nesănătoasă. Numai o imagine falsă despre Dumnezeu e înfricoşătoare.

“Nu vă temeţi” insista Cristos, dar nu vă reţineţi. Singura motivaţie este prezenţa sa şi exemplul său: “Ucenicul nu este mai presus de maestrul său” (v. 24). Ceea ce Isus a trebuit să descopere în formă ascunsă apostolii şi urmaşii lui vor trebui să vestească la lumină şi de pe acoperişuri. Predica Evangheliei va trezi desigur reacţii contrare şi chiar violente, Isus le-a întâmpinat în viaţa Sa şi i-a prevenit şi pe apostoli în această privinţă. El a înfruntat numeroase dificultăţi din partea oamenilor, dar a rămas senin şi liber în faţa răutăţii lor. El a învins moartea, şi prin ea toate dificultăţile, în ciuda neliniştii care a însoţit-o.

Isus îi încurajează pe apostoli şi pe noi: “Nu vă temeţi de cei care ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide. Mai curând temeţi-vă de cei care pot pierde şi sufletul şi trupul în gheenă“. Puterea persecutorilor e legată de viaţa pământească, de trup; ei nu au nici o putere asupra sufletului “partea cea mai nobilă a omului“, cum îl numeşte Sf. Ioan Crizostom. Apostolul trebuie să-l urmeze pe Cristos, aşa cum a făcut-o el ascultând de Tatăl. Viaţa creştinului, a celui care îl urmează pe Cristos, dând mărturie despre el, aparţine lui Dumnezeu, este în mâinile lui Dumnezeu. Omul, creatura lui Dumnezeu este iubit de Tatăl şi nimeni nu poate pune la îndoială acest fapt. “Cine ne va putea separa de dragostea lui Cristos?” (Rm 8,35) se întreabă apostolul neamurilor. Şi întrebarea o putem pune şi noi.

Tentaţiile, temerile există la apostoli, în Biserică, în noi. Dar toţi în încercare şi în persecuţii să-şi amintească în primul rând că Dumnezeu e Tatăl milostiv, prompt a veni în ajutor în orice moment. Cuvintele lui Isus “Nu vă temeţi“… “Eu sunt cu voi“, sunt suficiente pentru a ne putea păstra încrederea în orice încercare. “Pentru ce sunteţi fricoşi oameni cu puţină credinţă?” se adresează Isus apostolilor atunci când potoleşte furtuna de pe mare. Charles de Foucauld afirmă că “cea mai frumoasă mărturie pe care o putem da despre Dumnezeu este de a nu avea niciodată teamă de nimic”.

Momentul judecăţii finale va marca acordarea premiului suprem celor fideli lui Dumnezeu, celor care au dat mărturie de credinţă şi de viaţă despre Cristos. Dar pentru a ajunge aici, fiecare mlădiţă a trupului lui Cristos, Biserica trebuie să-l mărturisească pe Cristos şi în momentele de încercare. Să-l urmeze pe Cristos până la jertfa vieţii dacă e necesar. De altfel sensul profund al Evangheliei lui Cristos este acesta: Martiriul face parte din misiunea de evanghelizare încredinţată; de Cristos apostolilor.. În acest sens au interpretat şi Sfinţii părinţi pericopa evanghelică de astăzi. Sf. Leon cel Mare spune că: “Prin persecuţii Biserica nu se micşorează, ci creşte deoarece seminţele cad în pământ şi se înmulţesc“.

De la începutul Bisericii, comunităţile primare au înţeles că urmarea lui Cristos nu se poate face decât cu preţul suferinţelor şi a martiriului. În “Dialogul cu Trifon” Sf. Iustin spune: “În timp ce suntem loviţi de sabie, răstigniţi, daţi la fiare, aruncaţi în foc şi supuşi la tot felul de chinuri, noi mărturisim şi nu renegăm adevărata credinţă. Şi cu cât sporesc chinurile, cu atât mai mult creşte numărul credincioşilor şi preoţilor pentru numele lui Isus“.

Dificultăţile primite şi depăşite cu credinţă, din iubire pentru Cristos, constituie o viaţă nouă, un alt mod de a-l trăi pe Cristos răstignit şi înviat. Însăşi Biserica e născută din inima sfâşiată a celui răstignit: pe Golgota Isus a devenit “Martorul” Tatălui, Martiriul adevărului pe care l-a predicat şi l-a învăţat în toată viaţa Sa.

De altfel Biserica a suferit mereu prin creştinii fideli. Nu e departe timpul când şi noi am avut numeroase jertfe aduse pentru Cristos şi Biserica sa. În mijlocul greutăţilor şi al temerilor care ne înconjoară, cuvintele lui Isus şi exemplul atâtor sfinţi martiri, al celor care au suferit pentru credinţă, ne sunt ca hrană pentru reîmprospătarea curajului, a vitalităţii credinţei noastre.

Şi profetul Ieremia din prima lectură este confruntat cu ostilitatea şi persecuţia lumii, care pune la grea încercare credinţa în misiunea primită şi fidelitatea sa faţă de Dumnezeu. Cine vrea să urmeze coerent chemarea lui Dumnezeu, să rămână fidel Cuvântului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţat pentru a-l vesti, experimentează imediat realitatea, dificultăţile care există.

Pericolul fricii, nesiguranţa, dubiul, sunt stări prin care trece profetul, sunt reacţii instinctive care riscă să distrugă acele certitudini construite cu atâta migală şi oboseală de om. În special frica e una din condiţionările importante din cauza căreia se cedează foarte uşor şi se taie aripile celor mai grandioase idealuri.

Profetul Ieremia are valoare de simbol pentru orice creştin. Şi el a experimentat aceste limite ale persoanei umane. El e chemat de Dumnezeu la misiunea profetică şi toată existenţa sa va fi plină de încercări şi tulburare.

Momentele cele mai dure ale încercării sale coincid cu momentele de credinţă pură care ies în evidenţă în situaţiile dificile. Cine rămâne fidel are siguranţa că Dumnezeu este alături de el ca o putere irezistibilă care-i asigură o victorie totală.

Răspunsul la existenţa fricii, neliniştii, îl găsim implicit dat de Sf. Paul în lectura a doua de azi, în scrisoarea adresată Romanilor. Noi suntem în centrul acestei scrisori. Prima parte a pericopei preia ceea ce Sf. Paul a dezvoltat în capitolele anterioare: toţi au păcătuit în Adam, iar rezultatul păcatului este moartea, suferinţa, teama... Adam este evocat pentru a ne face să înţelegem că autorul planului de mântuire este Dumnezeu. Opera pozitivă a lui Dumnezeu e în opoziţie cu cea negativă a lui Adam şi a tuturor oamenilor care au păcătuit după el. Tocmai pentru a evidenţia mai bine rolul decisiv al Fiului întrupat în istoria mântuirii, Paul expune antiteza Adam – Isus Cristos.

În fiecare om, datorită păcatului originar, există înclinaţia spre rău, moştenită de la Adam, însă îl avem şi pe Cristos care ne-a adus mântuirea. E adevărat că avem înclinaţia spre rău dar harul lui Dumnezeu depăşeşte toată răutatea lumii; dragostea lui Cristos e mai puternică decât toate păcatele noastre. Dacă Adam e părintele omenirii păcătoase, Cristos e părintele celor care se ridică din păcat.

A crede în Providenţă înseamnă să adoptăm atitudinea copilului care se încrede total în tatăl său şi desigur în Dumnezeu.

Iubirea lui Dumnezeu e garanţia sigură a noastră; viaţa noastră se scaldă în inima lui Dumnezeu pentru că suntem în comuniune cu el. Noi nu avem dfe ce să ne temem pentru problemele cotidiene, căci Dumnezeu e atotputernic şi nu uită niciodată pe cei care îi sunt fideli. În orice dificultate El ne spune: “Nu vă temeţi… (Eu am biruit lumea) Eu sunt cu voi“.

Alois Balint

volum colectiv ITRC Ritul latin