Predici

Un mesaj profund parcurge liturgia cuvântului din această duminică, care nu este altul decât prezentarea semnificaţiei alianţei divine, a alegerii, a chemării şi trimiterii apostolilor în misiune.

La baza Alianţei cu Israel, Dumnezeu a pus această clauză: “de veţi asculta glasul meu…dintre toate neamurile îmi veţi fi popor ales… îmi veţi fi împărăţie regească şi neam sfânt” (Ex 19,5). Dumnezeu îi încredinţa lui Israel o misiune sacerdotală un rol de mijlocire, stabilind că credinţa şi mântuirea vor fi date prin el. O întrebare se ridică în faţa noastră: poporul israelit a fost într-adevăr sacerdotal, o naţiune sfântă, pentru ca credinţa şi mântuirea să vină prin el? Cum se explică acest lucru când pe buzele profeţilor, se află declaraţii în sens opus? Poporul israelit nu a fost un popor sacerdotal, o naţiune sfântă, datorită infidelităţilor sale. Şi astfel misiunea lui trece la noul popor al lui Dumnezeu: Biserica. Fiecare creştin este investit cu această misiune pentru că botezul îl determină nu numai să trăiască în mod fidel şi personal credinţa şi harul primit, dar şi să le iradieze în jurul său, făcându-le să pătrundă în lume.

Prima lectură evocă sosirea evreilor la poalele muntelui Sinai. La Rafidim, datorită rugăciunii lui Moise, evreii tocmai i-au învins pe amaleciţi. Domnul îi apare lui Moise, îi aminteşte de eliberarea din Egipt, apoi îl anunţă că a ales poporul israelit pentru a fi domeniul său privilegiat, împărăţie de preoţi, plini de onoare, slujind lui Dumnezeu printre celelalte popoare.

Lectura a doua afirmă că mântuirea noastră depinde de credinţa noastră în dragostea lui Dumnezeu, dragoste care s-a manifestat în Isus Cristos şi care a fost răspândită în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Paul insistă asupra gratuităţii dragostei lui Dumnezeu când încă eram neputincioşi. Cristos a murit pentru noi, când noi eram încă păcătoşi; acum însă suntem împăcaţi, reconciliaţi “…nu prin meritele noastre am fost socotiţi neprihăniţi mai mult decât ceilalţi oameni…, ci numai din dragostea pe care a avut-o pentru noi…Dumnezeu ne-a iubit pe când mai eram încă păcătoşi”.

Evanghelia prezintă neamurile fără păstor, care sunt excluse de la mântuire, adică cei marginalizaţi, străinii, bolnavii, păcătoşii publici. Isus dă de înţeles că pentru aceştia a fost trimis, pentru aceştia instruieşte pe cei 12 şi-i trimite în lume să predice vestea cea bună. Oamenii – spune Isus, sunt ca oile fără păstor. Oare numai pe vremurile lui Isus erau aşa sau şi astăzi sunt la fel? Ori omul de azi care urcă tot mai sus pe calea ştiinţei şi a tehnicii mai are nevoie de păstori, de conducători? Nu este oare umilitor a asemăna societatea umană cu o turmă care nu ştie încotro merge şi ce ţeluri să urmeze? Oare omul devenit matur are într-adevăr nevoie de conducători? La aceste întrebări, cunoaşterea firii omeneşti în consens cu Revelaţia, răspund: da, are nevoie! Cine cunoaşte structura societăţii umane, acela nu se îndoieşte că ea are nevoie de conducători aleşi fie din misiune divină, fie din misiune omenească.

Sensul literar al expresiei: “oile pierdute ale casei lui Israel”, confirmat prin misiunea celor 72 de ucenici din Lc 10,1 ne duce cu gândul la faptul că discipolii nu au decât o misiune provizorie din Iudeea în Galileea. Dar această expresie are un sens mult mai profund şi universal: această casă este construită din cei sărmani chemaţi să formeze Biserica. De remarcat faptul că sfaturile date apostolilor sunt precedate de o rugăciune, şi în acest caz Dumnezeu rămâne stăpânul secerişului.

Ca oile fără păstor este strigătul Inimii lui Isus, strigăt care evocă argumentul folosit de Moise (Cf. Num 27,15-21) pentru a obţine de la Dumnezeu un succesor. Dumnezeu nu suportă ca aleşii săi să fie abandonaţi sau maltrataţi. Noi suntem departe de Dumnezeul filosofilor, de un Dumnezeu abstract, nesimţitor. Dumnezeu pe care noi îl celebrăm este un Dumnezeu al grijii, al preocupării faţă de oameni, un Dumnezeu care vede.

Tatăl care vede, Isus care vede şi se roagă, intervin. Dumnezeul lui Israel a purtat pe “aripile vulturului” poporul său departe de cel rău. Isus a început să anunţe venirea Împărăţiei, organizează în mod durabil evanghelizarea, El nu vrea ca turma să rămână fără păstor. Şi invitaţia la rugăciune pe care Isus ne-o adresează este în mod sigur o reluare a rugăciunii pe care El însuşi, în tăcere o adresează Tatălui “trimite lucrători în acest mare seceriş”. Se ştie impresia pe care o face o turmă părăsită asupra unui păstor adevărat: oile sunt flămânde, împrăştiate, devin neprietenoase, sălbatice. Isus păstorul prin excelenţă nu suportă aceasta şi încă mai mult îşi dă viaţa pentru oile sale.

În Ez 34 reproşuri sunt adresate nu numai păstorilor dar şi “oilor” care se corup una pe alta. Noi suntem un popor de păcătoşi. Oamenii, au ei puterea de a se recunoaşte printre aceste oi pierdute? Formăm noi oare o comunitate creştină încadrată în privilegiile mântuirii? Este foarte adevărat că unii nu slujesc numai propriilor interese materiale, tehnice sau politice. Dar lumea în care noi trăim poate deveni cauză de angoasă şi decepţie, dacă vom sluji mai mult interesele oamenilor, interesele materiale şi nu interesele spirituale, interesele lui Dumnezeu.

Avem nevoie de Cristos, de Cuvântul său, pentru a ne ghida şi orienta; de sacrificiul său pentru a ne deschide porţile vieţii şi a intra în Împărăţia sa.

Cu siguranţă că n-am iubit pe un om care sub pretextul de a ne salva, ne-ar adânci în păcatul nostru, în sentimentul că umanitatea este incapabilă de a se mântui prin Cristos. Cristos nu ne umileşte, nu ne reduce la un rol pasiv; pentru el noi nu suntem decât o turmă pe care mâna lui o călăuzeşte.

Cei 12 apostoli sunt concomitent primii ajutători ai Mântuitorului şi nucleul unei noi umanităţi, care prin puterea încredinţată de Cristos, vor fi capabili să alunge spiritele rele şi să lupte cu infirmităţile noastre. Isus alege oameni din turma sa, oameni păcătoşi ca şi alţii. Deci prin oameni Isus adună şi menţine turma pe drumul cel bun. Sfaturile date de Isus apostolilor nu dispensează pe creştinul de azi: rugaţi-vă! daţi gratuit! vestiţi Împărăţia lui Dumnezeu!

Cuvântul “apostol” înseamnă trimis. Preotul deci este un om chemat şi trimis care trebuie să înfăptuiască intenţia celui care l-a trimis. Noi trebuie să-l predicăm pe Cristos, trebuie să-i conducem la oameni la viaţa cristică. Principala lor menire este de a ne face pe noi oameni mai buni; “fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este”.

Să ne întoarcem şi să privim la Cristos: “…văzând mulţimile, l-a cuprins mila”. Mila nu este un sentiment lipsit de fundament, nu este un sentiment lipsit de importanţă, nu este numai un sentiment patern care cade asupra acelui de care se are milă; dar este mult mai mult: mila înseamnă a suferi cu aproapele, a împărţi condiţia de viaţă cu el. Cristos ca om s-a aşezat în rândul celor umiliţi, al săracilor, între oamenii acelei mulţimi obosite şi abătute, îşi dă viaţa pentru mulţime, pentru oameni. Cristos într-adevăr suferă în locul lor.

Colaboratorii lui Cristos care vin astăzi în ajutorul poporului lui Dumnezeu, care asemenea israeliţilor merg prin deşert spre Patrie trebuie să aibă mereu prezente: marile opere ale lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu în Cristos precum şi necesitatea de a asculta glasul lui Dumnezeu şi de a păzi alianţa încheiată cu el.

Pentru noi creştinii, a aparţine lui Cristos nu înseamnă a intra într-o situaţie comodă, ci de a ne asuma o serie de responsabilităţi: creştinul mesagerul Evangheliei trebuie să muncească personal în raport cu lumea în care trăieşte şi niciodată să nu înceteze să facă referinţă la Cristos şi să se înrădăcineze prin puterile lui.

Pentru noi a participa la Sfânta Euharistie nu înseamnă numai a deveni plăcuţi lui Dumnezeu şi a dobândi pacea conştiinţei, dar înseamnă a ne uni la oferirea lui Cristos şi a ne pune cu hotărâre de partea lui Dumnezeu, lucrând pentru împărăţia sa.

Robert Matei

volum colectiv ITRC Ritul latin