Predici

Cu siguranţă, fiecare dintre noi cunoaşte că în Sfânta Scriptură sunt descrise mai multe momente în care Isus ia contact în mod direct cu cei suferinzi, cei săraci, cei marginalizaţi şi dispreţuiţi. Aceştia aparţineau unei clase sociale inferioare şi erau consideraţi de mentalitatea iudaică a timpului ca fiind uitaţi şi pedepsiţi de Dumnezeu, datorită nelegiuirilor sau a păcatelor pe care le-ar fi săvârşit mai înainte de a ajunge în aceste condiţii, îşi suportau acum consecinţele vieţii; erau consideraţi ca vrednici de dispreţ la fel ca şi orice alt păcătos public. Însă, atitudinea lui Isus nu numai că era diferită de cea a evreilor, dar era chiar contrară cu a lor: dacă iudeul se îndepărta de cel considerat păcătos şi lua o atitudine potrivnică faţă de el, dimpotrivă, Isus se apropia şi-şi manifesta faţă de el, fie prin cuvinte, fie prin fapte, o deplină deschidere şi iubire; în orice situaţie el avea un cuvânt de încurajare, de consolare sau de iertare pentru aceşti oameni, arătându-şi în felul său afecţiunea, bunătatea şi îndurarea sa.

Liturgia cuvântului din această duminică ne pune în faţă spre a medita un caz concret din viaţa lui Isus, în care el îşi exprimă atât prin cuvinte cât şi prin fapte, iubirea şi îndurarea faţă de cei mai înjosiţi oameni. În acelaşi timp ne demonstrează cum Cristos nu ţine cont de mentalitatea iudaică, depăşind orice logică contemporană şi acţionând în virtutea iubirii divine, care este fără limite şi pe care şi-o manifestă faţă de toţi oamenii, indiferent de condiţia lor socială, economică sau culturală, fie că este sărac ori bogat, fie că este evreu ori păgân, drept ori păcătos. Iubirea divină îi cuprinde pe toţi, toţi pot fi părtaşi de îndurarea lui Dumnezeu, deoarece mântuirea este pentru toţi.

Alegerea lui Matei pe care el însuşi o relatează în Evanghelia sa apare ca un gest de îndurare, de iubire şi de încredere al Domnului faţă de el, care este un vameş. Este cunoscut faptul că pe timpul lui Cristos, vameşii reprezentau o categorie socială dintre cele mai dispreţuite în lumea iudaică. Erau consideraţi ca făcând parte dintre cei mai mari păcătoşi publici şi erau situaţi pe aceeaşi treaptă cu prostituatele şi adulterii. Funcţia lor implica o colaborare cu puterea romană, care era păgână, iar pentru iudei oricine venea în contact cu un păgân sau cu o persoană sau lucru necurat, devenea el însuşi necurat şi era tratat ca un păcătos.

Cu toate acestea Cristos se apropie de acest vameş păcătos şi îi spune: Urmează-mă!, iar Matei fără ezitare se ridică şi merge după Cristos. Ştia prea bine că odată părăsit postul său nu mai putea fi recuperat. Deci renunţarea lui era totală. Cu siguranţă Cristos nu-i promisese nici bani mulţi nici o slujbă mai comodă, nici hrana cea de toate zilele, nici o viaţă mai uşoară şi totuşi îl urmează. Din aceste cuvinte pe care le adresează, Cristos îşi exprimă de fapt marea iubire şi încredere pe care o are faţă de un păcătos public, în cazul nostru, faţă de Matei pe care îl cheamă la o mare demnitate, aceea de a fi ucenicul său. Acest comportament al lui Isus sfidează gândirea contemporanilor săi şi scandalizează pe farisei care susţineau cu înverşunare observarea strictă a legii, încât atunci când îl văd şezând la masă cu vameşii şi păcătoşii în casa lui Matei, îi întreabă indignaţi pe ucenicii săi: “Pentru ce Învăţătorul vostru stă la masă împreună cu vameşii şi păcătoşii?“. Însă nu ucenicii sunt cei care au răspuns la această întrebare; probabil că şi ei au rămas nedumeriţi şi încurcaţi cu privire la comportamentul Învăţătorului lor şi nu ştiau ce să răspundă. Isus era abia la începutul vieţii sale publice, iar ei nu-l cunoşteau destul de bine, nu erau convinşi pe deplin de misiunea Lui; şi nici nu aveau cum să înţeleagă totul. Nu erau capabili de a înţelege totul, decât după Înviere, şi mai concret la Rusalii, când Duhul Sfânt avea să-i lumineze, descoperindu-le tot adevărul cu privire la persoana şi opera lui Cristos. De aceea, la obiecţia fariseilor este Isus cel care a răspuns, folosindu-se de un proverb cunoscut şi înţeles chiar şi de cei mai simpli oameni: “Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, dar cei bolnavi“. Acesta era modul lui Isus de a învăţa poporul: uneori relata o parabolă simplă accesibilă tuturor. Alteori introducea în discursurile sale câte un proverb care făcea parte din literatura populară ebraică, iar de cele mai multe ori cita din Psalmi şi Profeţi. În general se folosea de imagini şi simboluri cunoscute de toţi evreii pentru că era mai practic şi nimeni nu se putea scuza că nu înţelege decât dacă cineva avea o inimă împietrită şi nu voia să renunţe la concepţia sa greşită. Şi continuă Isus: “Învăţaţi ce vrea să spună. Scriptura prin aceste cuvinte: milă vreau nu jertfă. Căci eu am venit să chem pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi“. Aici Isus îl citează pe profetul Osea din care am ascultat prima lectură. El rosteşte, în răspunsul dat fariseilor, aceleaşi cuvinte pe care Dumnezeu le adresase odinioară în Vechiul Testament părinţilor lor prin profet: “Milă vreau nu jertfă“. Aşadar, fariseii săvârşeau aceeaşi greşeală pe care o săvârşiseră şi părinţii lor în cultul pe care îl aduceau lui Dumnezeu: observau cu stricteţe legea, dar rămâneau numai la aspectul exterior, îndeplineau totul cu cea mai mare regularitate, dar neglijau ceea ce era mai important în ochii lui Dumnezeu, şi anume atitudinea interioară, cultul inimii. Dar aceeaşi greşeală e posibil să o comitem şi unii dintre noi, ori de câte ori participăm la celebrările liturgice sau facem o faptă bună numai pentru că suntem constrânşi de situaţie, sau numai ca să fim şi noi în rând cu cei din jurul nostru, sau ori de câte ori nu ne îndeplinim datoriile stării noastre cu acea bucurie demnă de un creştin şi cu inima deschisă şi sinceră.

Adevărata mărturie pe care trebuie să o dea un creştin este izvorâtă din dorinţa inimii de a-l urma pe Cristos fără ezitare, asemenea lui Matei, renunţând la tot ceea ce nu este necesar pentru mântuirea noastră şi a altora, angajându-se cu toată energia în a fi cât mai fidel misiunii sale şi fără a regreta vreun moment, deoarece: “Cine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este vrednic de mine“, spune Cristos; iar această dorinţă a adevăratului creştin de a-l urma pe Cristos este fundamentată pe o adevărată credinţă şi încredere în Cel care cheamă şi în misiunea care îi este încredinţată. Chemarea este adresată tuturor oamenilor, fiecare îşi are vocaţia sa, dar nimeni nu poate îndeplini această vocaţie fără credinţă, iar cine nu-şi îndeplineşte vocaţia nu poate fi mântuit. Aşadar, mântuirea omului depinde de credinţa şi de felul cum răspunde la chemarea care îi este adresată.

Iar în lectura a doua din liturgia cuvântului de azi, Sfântul Paul ne dă un exemplu de credinţă statornică şi încredere în Cuvântul lui Dumnezeu, în persoana Patriarhului Avram, supranumit şi “Părintele celor ce cred“. El a crezut împotriva oricărei speranţe că Dumnezeu îşi va ţine făgăduinţele sale şi el va deveni tată al unui număr mare de popoare. Chiar dacă îl va fi jertfit pe unicul său fiu Isac, după cum primise poruncă, el era pe deplin convins că Dumnezeu are puterea de a împlini ceea ce a promis şi nu a avut nici un dubiu în credinţa sa, de aceea, spune Scriptura: “Pentru credinţa sa Dumnezeu l-a socotit drept“, adică vrednic de a primi răsplata cuvenită, de a fi mântuit. La fel şi noi ne facem părtaşi de milostivirea Domnului dacă avem credinţă în mântuirea gratuită adusă de Cristos. Sf. Paul afirmă, insistând chiar deseori în scrisorile sale, că “mântuirea vine numai din credinţă“, din credinţa în Fiul lui Dumnezeu, în cuvintele şi faptele sale, dar nu dintr-o credinţă teoretică sau abstractă, ci dintr-o credinţă activă, dintr-o credinţă concretizată în fapte. Tocmai la aceste fapte izvorâte din credinţă ne îndeamnă Cristos pe noi, ca să-i urmăm exemplul şi să-l imităm, manifestându-ne şi noi astfel bunătatea faţă de aproapele în orice situaţie grea s-ar afla. Viaţa comunităţii creştine primare ne poate fi un exemplu edificator în acest sens. Dacă răsfoim numai câteva pagini din Faptele Apostolilor, putem observa cum creştinii de atunci îşi arătau în multe moduri iubirea lor fraternă, semn că au înţeles bine mesajul transmis de Cristos, îndeplinind totul cu conştiinciozitate şi responsabilitate creştinească. Trăindu-ne şi noi astfel credinţa, putem fi siguri că suntem pe calea cea dreaptă şi astfel îl preamărim pe Dumnezeu, conformându-ne totodată şi cu îndemnul psalmistului de azi: “Preamăriţi-l pe Domnul, mergând pe calea cea dreaptă“.

Omul, începând chiar din primele momente ale creaţiei, s-a dovedit a fi slab în a îndeplini cu fidelitate cuvântul Creatorului său, deşi permanent de-a lungul istoriei a avut posibilitatea de a reînnoi credinţa şi încrederea în Dumnezeu. Totuşi Dumnezeu mereu şi-a dovedit fidelitatea, milostivirea şi apropierea sa faţă de creatura lui, nu a uitat-o şi nu a părăsit-o niciodată. În cele din urmă l-a oferit pentru noi ca hrană spirituală chiar pe unicul său Fiu, iar împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Cristos de pe altarul de jertfă constituie sprijinul cel mare de care poate dispune cel care s-a decis să dea curs chemării adresate de Cristos. Primindu-l pe Cristos în noi ne transformăm în ceea ce primim, ne este comunicată din acea iubire universală şi activă pe care o posedă Isus. Astfel modul lui de a acţiona va deveni şi modul nostru de a acţiona, numai cu condiţia să ne lăsăm pătrunşi de toate harurile pe care vrea să ni le comunice. Iar pe buzele noastre să răsune permanent rugăciuni de laudă, de mulţumire ori de cerere aşa cum ne-am rugat la începutul Liturghiei de azi: “Dumnezeule, izvorul oricărui bine, inspiră-ne propuneri drepte şi sfinte şi dă-ne ajutorul tău ca să le putem aduce la îndeplinire“.

Claudiu Iştoc

volum colectiv ITRC Ritul latin