Predici

Unul dintre cele mai neplăcute evenimente din viaţă este un control general la medic. Oricât ar fi medicul de amabil, pacientul îşi face remuşcări, deoarece nu a vrut, să urmeze din timp sfatul medicului, pentru că s-a străduit foarte puţin să trăiască raţional din punct de vedere medical. Se teme că medicul îi spune ceva, ce nu-i place să audă şi-l scoate din echilibrul său psihologic.

Un astfel de sentiment provoacă şi textele citite la liturgia cuvântului de astăzi. Deşi conţin adevăruri foarte cunoscute ale creştinismului, ele nu pot fi date la o parte cu cuvintele “cunosc deja”.

În prima lectură din cartea Deuteronomului, am auzit: “Aceste cuvinte ale mele să le scrieţi în inima şi în sufletul vostru“. Cuvintele sunt preceptele lui Dumnezeu. Ele sunt scrise în sufletul omului, deoarece acesta le-a primit încă de la originea sa ca să nu greşească calea cea dreaptă. Aceste precepte purtate în suflet nu sunt o povară apăsătoare din exterior, ci un ajutor, un indicator spre libertate. Israeliţii credincioşi au pus texte din Deuteronom şi Exod în nişte fâşii de piele la mâna stângă, la braţul stâng, în dreptul inimii şi pe frunte. Acestea erau semne care le aminteau că trebuie să pună la suflet preceptele eliberatoare ale lui Dumnezeu, că trebuie să le pătrundă cu mintea, să le iubească şi să caute motivaţii pentru a le transmite mai departe. Acceptând sau refuzând aceste cuvinte ale lui Dumnezeu ni se pune în faţă binecuvântarea sau blestemul. Binecuvântarea pentru cei care ascultă preceptele lui Dumnezeu, iar blestemul pentru aceia care se abat de la calea pe care Dumnezeu a trasat-o omului.

Evanghelia de azi cuprinde cuvintele de încheiere ale predicii de pe munte care vor să atragă încă odată atenţia importanţei învăţăturii sale. Aici nu este vorba de o simplă teorie de credinţă, ci se cere practicarea credinţei. Cuvintele lui Isus vor să schimbe omul într-un creştin adevărat şi statornic. La început Mântuitorul spune că nu oricine spune “Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor” (Mt 7,21a). Cuvântul “Doamne” este un titlu atribuit lui Cristos glorios, indicând credinţa în venirea sa la sfârşitul lumii. Este o invocaţie care în acelaşi timp conţine o profesiune de credinţă în Isus Cristos. Locul cel mai adecvat pentru acest tip de invocaţie este liturgia, rugăciunea comunitară. Evanghelistul face aici o cateheză a rugăciunii, completând ce a spus mai înainte când a vorbit despre eficacitatea rugăciunii, spunând: “Cereţi şi vi se va da“. Acum evanghelistul vorbeşte despre rugăciune într-un context special dând o interpretare, care este mai puţin în consens cu spiritul evangheliei şi creştinii merită reproşul profetului Isaia: “Acest popor mă cinsteşte cu buzele, dar sufletul lui este departe de mine“. În acest text evanghelistul avertizează că această mărturisire de credinţă poate să fie ambiguă şi total negativă când este concepută ca un privilegiu personal, un drept la un beneficiu şi o autoexaltare.

În continuare Isus spune: “Cei care fac voinţa Tatălui din cer vor intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 7,21b). Contractul este între două tipuri de credinţă. Isus spune clar că aceia care fac voinţa Tatălui sunt privilegiaţi. Voinţa care trebuie îndeplinită este a unui Tată, iar un Tată vrea mereu binele fiului său. A împlini această voinţă nu este un act de slujire, ci un act de iubire. Este voinţa pe care noi trebuie să o împlinim în viaţa noastră şi nu voinţa Tatălui de a mântui omenirea, despre care vorbeşte rugăciunea Tatăl nostru.

Am văzut în evanghelie că Isus pune sub semnul întrebării chiar şi activitatea desfăşurată în numele Său. Faptele care sunt numai decorate cu numele lui Isus nu sunt suficiente. De exemplu când creştinii participă din plin la o politică economică de exploatare spunând că altfel nu există progres, există pericol ca această activitate să nu fie desfăşurată în numele lui Isus, ci în numele propriu. O astfel de activitate nu are nimic comun cu intenţia care o învaţă predica de pe munte. Isus previne şi de o astfel de activitate, care caută extraordinarul. Unde se confundă angajamentul creştinesc cu agitaţia superficială, acolo se pune sub semnul întrebării credinţa adevărată ca şi la aceia care cred că prin minuni, profeţii şi exorcisme se împlineşte voinţa lui Dumnezeu.

Numai simpla împlinire a voinţei lui Dumnezeu, în fiecare zi, aşa cum ne-a arătat Isus în viaţa sa, este acea faptă prin care credinţa creştină devine realitate. Numai imitarea lui Cristos care se bazează pe iubirea lui Cristos, pe care el a trăit-o şi o cere de la noi, numai această imitare crează comuniunea adevărată cu El. Dar nu trebuie făcut contrast între vestirea creştină prin cuvinte şi vestirea creştină prin fapte. Vestirea creştină prin cuvinte constă în rugăciune şi Liturghie, predică şi teologie. Ambele sunt orientate una spre cealaltă. A vorbi fără a face ceva nu este suficient, chiar dacă se folosesc cuvinte răsunătoare şi fapta fără cuvinte care să trezească intenţia dreaptă se termină în activism. Într-adevăr, a auzi aceste cuvinte este foarte neplăcut, chiar provoacă o oarecare teamă. Căci omul rămâne mereu în urma cerinţelor credinţei creştine în lucruri mari sau mici, din neglijenţă sau rea voinţă, într-un caz complet sau prin obişnuinţă lentă. Ne simţim nevoiţi să ne întrebăm împreună cu apostolii ‘Mai poate să intre cineva în împărăţia lui Dumnezeu?’. Isus, pe care l-au întrebat apostolii, este garantul că mântuirea noastră nu depinde de îndeplinirea tuturor cerinţelor, ci de harul lui Dumnezeu.

Isus Cristos este martorul că nu fapta singulară şi omisiunea particulară sunt decisive, ci intenţia cu care încercăm să trăim zilnic dragostea creştină, care nu cunoaşte nici comoditate şi nici neîncredere şi care nu trebuie să se stingă prin renunţarea noastră. Despre acest har şi despre această mântuire vorbeşte apostolul Paul în scrisoarea către Romani, din care este luată lectura a doua. Dreptatea lui Dumnezeu care este bunătatea şi îndurarea cu care el iartă greşelile şi păcatele este revelată pentru ca oamenii să o cunoască şi să fie astfel mântuiţi, cu condiţia să creadă în Isus Cristos. Apostolul subliniază că Dumnezeu însuşi a deschis această nouă cale care depăşeşte şi totodată înlocuieşte ordinea vechii alegeri, care a fost anunţată în Vechiul testament prin *profeţi şi prin scrieri+.

Noutatea legii constă în faptul că toţi oamenii fără diferenţă, nu mai depind de lege ci pot obţine mântuirea prin credinţa în Isus Cristos. De aceea apostolul nu face nici o distincţie: *Toţi au păcătuit şi au pierdut slava lui Dumnezeu+. Omul care se opreşte la el nu vede mizeria propriei condiţii umane, nu se vede ca păcătos şi nu poate înţelege ce înseamnă lipsa slavei lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu e sfârşitul speranţei noastre, este sfârşitul existenţei pământeşti după durere şi suferinţă şi ne indică adevărata libertate pe care o dobândim încă de pe acum, dacă ne orientăm spre acest scop.

Deşi noi suntem păcătoşi posibilitatea ce ni se oferă este un dar. Paul spune că am obţinut mântuirea fără merite. Prin acest dar putem trăi din nou plinătatea vieţii lui Dumnezeu. Aceasta este justificare noastră.

Imaginea din evanghelie despre construirea casei pe stâncă ne vorbeşte despre oamenii care au găsit îngăduinţa lui Isus, sprijinul, care nu poate fi zdruncinat de ploi şi râuri, şuvoaie şi vânturi. Credinţa nu este numai acceptarea teoretică a unui adevăr de credinţă, ci este încrederea în Isus şi în cuvântul său. Iar această încredere eliberează. Omul nu mai trebuie să se asigure el însuşi căci în Isus a găsit baza care-l asigură în suferinţe şi în dureri. A crede în Isus înseamnă după cum spun cuvintele evangheliei de astăzi, a împlini voinţa Tatălui care este în cer. Dar şi aici nu trebuie să ne gândim la prescrieri sau reguli de comportament, care trebuie respectate, ci în primul rând trebuie să ne gândim la faptul că omul crede în bunătatea lui Dumnezeu. Prin Isus s-a apropiat de oameni un Dumnezeu, care îi aşteaptă oricând şi care doreşte mântuirea lor cu orice preţ, chiar şi cu preţul Fiului său propriu. Cine crede în această dragoste a lui Dumnezeu şi se lasă călăuzit de această dragoste în viaţa sa, acela împlineşte voinţa Tatălui.

Această încredere, schimbare este *binecuvântarea+ despre care am auzit în prima lectură, dreptatea pe care o vesteşte apostolul Paul în lectura a doua. Pentru aceasta se roagă Biserica în rugăciunea zilei şi la rugăciunea de sfârşit. Această schimbare o cerem de la Dumnezeu cu cuvintele psalmistului: *în dreptatea ta mântuieşte-mă, Pleacă-ţi urechea Ta spre mine şi mântuieşte-mă+ (Ps 31, 2c-3a).

Martin Jäger

volum colectiv ITRC Ritul latin