Predici

În Roma, în măreaţa bazilică a Sfântului Petru există o minunată statuie a Sfintei Fecioare Maria cu Isus în braţe, după ce a fost coborât de pe cruce. Această statuie se numeşte Pietŕ. Majoritatea pelerinilor care vizitează Bazilica nu pot pleca fără să admire această capodoperă a pictorului şi sculptorului Michelangelo, care a lucrat la capodopera sa cu foarte multă grijă, cu foarte multă dragoste. Se poate spune, chiar fără a greşi că, Michelangelo şi-a lăsat o parte din fiinţa lui în această operă.

Dar, fraţilor, Michelangelo nu avea de unde să lase o parte din trăirea, din dragostea sa în această operă, dacă el însuşi nu le-ar fi primit de la Dumnezeu, Creatorul nostru. Şi nu numai el a beneficiat de dragostea lui Dumnezeu, ci fiecare dintre noi, toate creaturile.

Despre dragostea providenţială a lui Dumnezeu Papa Ioan Paul I a făcut o afirmaţie îndrăzneaţă în Discursul de la rugăciunea Angelus din 10 septembrie 1978 când printre altele a spus: “Suntem obiectul unei iubiri nemărginite din partea lui Dumnezeu: El este Tatăl nostru, ba mai mult, mama noastră…”

Această iubire dumnezeiască se revarsă asupra oamenilor din toate timpurile, fără încetare. Problema intervine însă atunci când omul nu recunoaşte această dragoste sau mai grav, confundă autorul ei, simţindu-se oarecum satisfăcut de bunurile acestei lumi. De aceea Isus Cristos în Evanghelia de astăzi îşi continuă predica de pe munte cu un adevăr general valabil pentru a ajunge la o problemă destul de veche şi care mai persistă încă şi astăzi: “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni… -spune Isus-. Nu se poate sluji în acelaşi timp şi lui Dumnezeu şi banului” (Mt 6,24). Banul, aşadar, poate deveni duşmanul, opusul lui Dumnezeu, în stare să subjuge întreaga inimă a omului. Iar inima omului nu poate să fie dominată de ban şi de Dumnezeu în acelaşi timp (pentru că aceste două realităţi se exclud reciproc). Aceasta este explicaţia pentru care Isus a insistat în multe rânduri, afirmând cu tristeţe că greu va fi pentru un bogat să intre în Împărăţia cerurilor. Este vorba aici de acei bogaţi care îl scot pe Dumnezeu din viaţa lor şi-L consideră inutil şi nu necesar. O inimă ocupată de bani este o inimă golită de divin, de esenţial. Pentru astfel de oameni aproapele de lângă ei valorează mai mult pentru ceea ce are decât pentru ceea ce este (cf. GS 35). Că mântuirea celor bogaţi nu este totuşi imposibilă o dovedeşte faptul că ajung sfinţi şi dintre cei care au rămas bogaţi în ochii oamenilor până la moarte. Inima lor însă nu s-a alipit de bani, nu au făcut un ideal din avuţii ci s-au folosit de ele aşa cum îi place lui Dumnezeu, într-o sărăcie sufletească deosebită.

Pe vremea lui Isus, la fel ca şi în societatea de astăzi, banul avea o deosebită importanţă în viaţa de fiecare zi. A procura bani, desigur că este necesar. Dar trebuie păstrată măsura şi ordinea corectă. Despre cei care tot timpul se gândesc la bani, cum să-i procure mai uşor, chiar înşelând pe alţii, se poate spune că banul este idolul lor. Aşadar nu trebuie să pierdem din demnitatea noastră alergând după avuţii. Oare nu valorează mai mult viaţa, sănătatea, pacea familiei, educaţia copiilor? Aceste valori nu avem voie să le distrugem gândindu-ne că se pot recupera cu bani. Nici virtuţile morale, nici cele creştine nu se pot cumpăra, ci acestea se câştigă prin credinţa în Dumnezeu, prin dragostea faţă de El şi faţă de aproapele. Însă într-o inimă avidă după bogăţii nu mai este loc pentru credinţă. Tocmai de aceea insistă Isus asupra încrederii în Tatăl care ştie tot ceea ce avem nevoie însă înainte de a-i cere. În continuare, discursul lui Isus se centrează asupra a două probleme care tind să renege dragostea providenţială a lui Dumnezeu şi anume: problema neliniştii şi cea a grijii pentru ziua de mâine. Aceste probleme îi caracterizează pe atâţia contemporani chiar dintre noi creştinii, caracterizează întreaga societate. Şi acestea nu doar în sensul de activitate intensă şi febrilă, care ar putea avea şi un sens pozitiv, dar în sensul de frică, o teamă care se naşte în inima omului şi care poate deveni o tentaţie în a-l privi pe fratele său ca pe un duşman în încercarea de a-şi garanta siguranţa zilei de mâine acumulând bogăţii sau chiar puterea în diferitele sale forme. Aici nu este vorba de neliniştea şi oboseala care însoţesc orice muncă a omului, ci de acea nelinişte care se naşte din neîncredere şi necredinţă.

Căutării insistente a necredincioşilor, orientată spre lucrurile acestei lumi, nu-i este contrapusă din partea credincioşilor o atitudine de pasivitate şi fatalism. Dimpotrivă, şi atitudinea credincioşilor trebuie să fie caracterizată de căutare, tensiune, angajare, pentru “Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa” (v. 31). Această angajare îl împiedica pe creştin să transforme bunurile pământeşti în idoli şi să-şi alipească inima de ele. Totuşi nu-l înstrăinează de ele pentru că această “căutare” a Împărăţiei se realizează tocmai prin realităţile acestei lumi în viaţa de zi cu zi: lucrurile create nu sunt renegate, dar eliberate, purificate, redate funcţiunilor adevărate (cf. GS 37). Dreptatea lui Dumnezeu pe care omul trebuie să şi-o însuşească, nu este dreptatea juridică sau socială, conformitatea omului la voinţa lui Dumnezeu, adică sfinţenia.

Semnele minunate ale iubirii Tatălui faţă de cele mai umile creaturi ne fac atenţi la Providenţa sa absolută: “Priviţi la păsările cerului – ne îndeamnă Isus: ele nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare: Tatăl vostru ceresc le hrăneşte” (v. 26). “Observaţi cum cresc crinii câmpului: nu muncesc şi nu ţes” (v. 28).

Poate pe unii îi face să surâdă comparaţia cu păsările cerului şi crinii câmpului spunând că trebuie să fim mai realişti. În această referinţă însă, la păsările cerului şi florine câmpului care sunt hrănite şi împodobite fără prea mult efort din partea lor nu vrea să fie un îndemn pentru om să facă şi el la fel, adică să aştepte de sus soluţii la problemele sale. Atitudinea asupra căreia se îndreaptă atenţia nu aceea a păsărilor şi a florilor dar aceea a lui Dumnezeu. Este un îndemn de a şti să privim cu ochii credinţei chiar şi cele mai umile creaturi, semnele bunătăţii divine. Prin cuvintele de mai sus Isus nu a vrut să exprime un optimism infantil care nu ia în serios realitatea suferinţei şi a morţii. Isus nu ignoră faptul că suferă de foame şi numeroase păsări şi deasemenea şi numeroşi oameni şi chiar popoare întregi. Nepreocuparea, încrederea celui credincios nu se bazează pe prezumţia că Dumnezeu va interveni să-i satisfacă orice necesitate a sa şi să-l sustragă de la suferinţă şi de la moarte, dar pe certitudinea că şi suferinţa şi moartea şi experienţele mai obscure sunt incluse în planul de iubire al Tatălui. Aceasta este atitudinea creştinului care ştie să sfideze teama abandonându-se necondiţionat în mâinile providenţei divine.

Poporul ales, după cum relatează prorocul Isaia în prima lectură, se simte, în exil, uitat şi abandonat de Domnul. La plângerea poporului, Domnul îi răspunde folosindu-se de experienţa umană a maternităţii. De la început se subliniază imposibilitatea unei mame de a uita de copilul ei, de a nu se preocupa de el. Aici este evidentă profunda analogie a raportului dintre Iahwe şi poporul său, cu cel dintre mamă şi fiu. Dumnezeu Vechiului Testament nu este un Dumnezeu care din înaltul cerului guvernează oamenii ci este un Dumnezeu care aude, care vede, care e cuprins de afecţiune faţă de poporul său. “Chiar dacă o mamă ar uita de copilul ei, eu totuşi nu te voi uita!” (Is 49,15), zice Domnul. Aici analogia umană este depăşită de iubirea infinit de mare a lui Dumnezeu. Siguranţa acestei iubiri a fost simţită de Israel de-a lungul istoriei sale când l-a cunoscut pe Iahwe ca pe Dumnezeul mântuirii şi al Alianţei, a cărui iubire e oferită omului pentru vecie. Acest fapt îmbucurător ajunge la împlinire cu Isus Cristos care s-a revelat nu doar prin vorbe ci prin viaţa şi faptele sale minunate, dar mai ales prin patima şi învierea sa. Dumnezeu Tatăl este cel care cheamă oamenii în Împărăţia sa, care revarsă iubirea sa şi peste cei necredincioşi şi peste cei mai păcătoşi.

Despre folosirea acestei iubiri vom fi întrebaţi de către Dumnezeu cel Drept care este singurul judecător al nostru după cum le mărturiseşte şi Sf. Paul corintenilor în lectura a doua de astăzi. Numai Dumnezeu poate scoate la suprafaţă gândurile cele mai ascunse ale inimilor noastre. Însă un slujitor vrednic de încredere şi cu frica de Dumnezeu cum este Sf. Paul nu are de ce să se teamă de o astfel de judecată dreaptă.

Şi noi, fideli credinţei, suntem chemaţi să trăim mereu conştienţi de prezenţa şi ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră, pentru ca să ne putem prezenta în faţa sa senini şi demni la dreapta judecată. Să ştim să mulţumim pentru privilegiul de a fi fiii săi preaiubiţi şi să demonstrăm acest lucru prin mărturia vieţii noastre. Să urmăm exemplul semnificativ al păsărilor cerului şi al florilor câmpului şi să putem spune împreună cu psalmistul: “Doamne, Tu singur eşti speranţa noastră” (Ps 61,6); în Tine ne încredem, numai la umbra aripilor Tale găsim adăpost sigur. .

Iosif Gîrleanu

volum colectiv ITRC Ritul latin