Predici

Fiecare dintre noi ar putea să-şi închipuie că se află pe un munte în mijlocul unei mulţimi, avându-l în faţă pe Cristos care îşi încheie discursul său cu porunca dragostei faţă de aproapele. O poruncă simplă dar bogată în acelaşi timp în conţinut. Dimensiunea orizontală a acestei porunci este fundamentată pe sfinţenia şi pe perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu care guvernează lumea ca un Tată şi în care întreaga omenire formează o singură familie.

Atât în V.T. cât şi în N.T. găsim aceeaşi poruncă: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!“, însă cu înţeles diferit. Deosebirea constă în faptul că iubirea vetero-testamentară are limitele sale, pe când iubirea adusă de Cristos include pe toţi, chiar şi pe duşmani.

În prima lectură vedem cum Dumnezeu doreşte ca poporul ales să ajungă la sfinţenie. Ba mai mult, îi porunceşte chiar să fie sfânt: “Fiţi sfinţi, căci eu Domnul Dumnezeul vostru sunt sfânt!” Viaţa lui Israel trebuie să se dezvolte în prezenţa lui Dumnezeu şi să se conducă după normele care provin de la El. Numai astfel Alianţa dintre Dumnezeu şi popor devine mai eficace în comportarea corectă faţă de aproapele.

În V.T. obiectul iubirii fraterne (Lev 19,16-18) este în primul rând conaţionalul care primeşte propria demnitate şi dreptul de iubire din apartenenţa sa la poporul ales. A păstra ura în inimă împotriva aproapelui înseamnă dezlipirea în mod vinovat de legătura apartenenţei la poporul ales. Însă motivul alianţei care pune temelia iubirii aproapelui, arată şi spre cine se îndreaptă această iubire. Pe lângă conaţionali, ea se extinde şi la străinii care locuiesc în ţară (Lev 19,33ss), şi la cei asupriţi şi nevoiaşi. Iubirea se exprimă şi în ospitalitatea faţă de toţi oamenii, pentru că orice om poartă chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Gen 9,6) şi prin urmare orice om îşi are demnitatea sa de persoană.

Evanghelia de astăzi ne arată clar ce înseamnă iubirea aproapelui şi până unde merge ea. Este vorba de aceeaşi poruncă a dragostei faţă de aproapele pe care o găsim şi în V.T. Isus Cristos venind în lume distruge barierele şi dă acestei porunci dimensiuni universale. “Aţi auzit că s-a spus: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău; eu însă vă spun: Iubiţi pe duşmanii voştri, rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc” (Mt 5,43). Practic expresia “să urăşti pe duşmanul tău” nu se găseşte în nici un loc în V.T.(cu excepţia sectei de la Qumran). Ea era rezultatul deformării Legii, devenită normă de viaţă, conform căreia erau excluşi de la porunca dragostei toţi cei care nu aparţineau naţiunii israelite şi cei care erau duşmanii poporului ales.

Pericopa evanghelică din Mt 5,17-48, inserată în discursul de pe munte, prezintă perfecţionarea Legii şi supremaţia sa. Noua lege nu putea şi nu trebuia să fie o repetiţie a celei vechi. Isus proclamă cu tărie că nu a venit să distrugă Legea, dar a venit ca s-o împlinească şi s-o perfecţioneze. El spune că, cultul nu are nici o valoare dacă nu este însoţit de iubirea aproapelui: “Dacă îţi aduci darul tău la altar, iar acolo îţi aminteşti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul tău acolo, înaintea altarului, şi du-te mai întâi de te împacă cu fratele tău, apoi vino şi adu-ţi darul tău“(Mt 5,23-24). Când e vorba de porunca principală, Isus se află mereu în contrapoziţie cu învăţătorii Legii. În asemenea împrejurări Isus proclamă învăţătura nouă: “Iubiţi pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc!” Termenii folosiţi de Isus sunt foarte precişi încât nu admit nici o interpretare arbitrară. Iubirea adusă de Isus depăşeşte acel eros uman, adică acea iubire orientată mai întâi de toate asupra noastră. Iubirea adevărată este agape, adică iubirea dezinteresată ce emană din Cristos.

Creştinul trebuie să-şi iubească aproapele, prin asta înţelegându-se orice om, şi trebuie să se roage pentru persecutorii săi. Aşa cum iubirea este universală, tot astfel aproapele este orice om. Oare de ce Cristos ne cere acest lucru? Motivul este unic: toţi suntem fraţi, toţi suntem fiii lui Dumnezeu care face să răsară soarele şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi; să cadă ploaia şi peste cei buni şi peste cei răi. Adevărata iubire izvorăşte numai din inimă şi este însoţită de angajarea tuturor forţelor. E nevoie deci de o inimă purificată de egoism, care să fie capabilă să iubească.

În cuvântarea de pe munte, Isus reaminteşte şi porunca: “Să nu ucizi!” (Mt 5,21), interzicând mânia, ura şi răzbunarea. Mai mult, cere ucenicului său ca atunci când e lovit pe obrazul drept să-l întoarcă şi pe celălalt (Cf. Mt 5,39). Învăţătura sa merge chiar până la a cere iertare de la cei pe care i-am jignit. Numai astfel iubirea devine universală: “Dacă iubiţi numai pe cei care vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac aceasta şi vameşii?” Eliberarea în spiritul evangheliei este incompatibilă cu ura faţă de duşman ca persoană, dar nu cu ura faţă de răul pe care el îl face în calitate de duşman. Este deosebire între greşeală, totdeauna de condamnat, şi persoana aflată în greşeală, care nu-şi pierde niciodată demnitatea sa de persoană şi de aceea are drept la respect şi la iubire.

Aşadar Cristos deschide oamenilor cu noua revelaţie comorile infinite ale bunătăţii sale, care sunt prezentate ca modele de urmat: “Fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!”

Pentru a ajunge la această desăvârşire e necesară eliminarea a tot ceea ce se opune unităţii. După cum spune apostolul Paul corintenilor în a doua lectură, fiecare este responsabil de darul primit: “Nu ştiţi că sunteţi temple ale lui Dumnezeu şi că Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” După Paul, numai creştinii formează templul lui Dumnezeu şi al Duhului Sfânt, iar edificarea acestui templu – Biserica – se face prin participarea tuturor, după harul primit. Pentru acest motiv, orice atentat împotriva acestui templu este un atentat împotriva lui Dumnezeu.

Astăzi Paul ne vorbeşte şi nouă cu aceleaşi cuvinte şi ne cheamă la colaborare, ne cheamă să-l urmăm pe Cristos care este deasupra înţelepciunii umane, cauza tuturor diviziunilor. Toţi suntem responsabili pentru că edificarea rezultă din unirea tuturor în dragoste. Toţi trebuie să lucrăm ca Biserica să fie sfântă şi curată. Suntem din trupul mistic al lui Cristos; prin Cristos aparţinem lui Dumnezeu iar Cristos este al lui Dumnezeu. Aşadar este datoria fiecăruia dintre noi de a ne sfinţi, de a trăi ca adevăraţi creştini asemenea primilor creştini.

Porunca dragostei constituie drumul sigur spre Dumnezeu. Pentru a o înţelege e nevoie să o trăim. Trăind-o, ne putem deschide inima la mesajul Cuvântului lui Dumnezeu şi ne putem lăsa transformaţi de Cristos, lăsându-l pe El să distrugă egoismul din noi. Înţelegând şi trăind această iubire, putem privi la cel de lângă noi, fie că suferă, fie că se bucură, şi să nu uităm că în măsura în care iubim în aceeaşi măsură suntem iubiţi. Putem avea de toate, dar dacă nu avem dragoste, după cum ne spune Apostolul Paul, nu avem şi nu suntem nimic.

Mihai Horvat

volum colectiv ITRC Ritul latin