Predici

“Să nu credeţi că am venit să desfiinţez legea şi profeţii: nu am venit să o desfiinţez ci să o desăvârşesc” (Mt 5,17).

Ascultând cuvintele lui Isus din evanghelia lui Matei, cred că fiecare dintre noi şi-a dat seama de accentul care este pus pe lege. Legile şi poruncile creează în oameni de cele mai multe ori o tensiune, care în fond se mărgineşte la acceptarea şi neacceptarea lor, la îndeplinirea şi la neîndeplinirea lor. Este o tensiune pe care o găsim pe tot parcursul istoriei omenirii şi poate că şi noi am experimentat-o. O asemenea tensiune a existat şi în Biserica primară-apostolică, formată din creştini proveniţi din păgânism, neobişnuiţi cu Legea lui Moise, şi din creştini fideli în continuare Legii lui Moise. Această tensiune o putem rezuma în următoarele întrebări: mai are vreun rost Legea din moment ce a venit Cristos? Nu cumva Cristos a desfiinţat Legea veche şi a întemeiat o Lege nouă prin Evanghelia sa?

Evanghelistul Matei care în Evanghelia sa nu a încercat să arate altceva decât că în Isus-Mesia toate profeţiile s-au împlinit, vrea să dea o rezolvare la această tensiune ivită în comunitatea creştină pentru care a scris Evanghelia sa. El nu a fost singurul apostol care a încercat să dea un răspuns la aceste întrebări ce au generat această tensiune ivită în Biserica primară-apostolică. O soluţie a încercat să dea şi apostolul Paul prin scrisoarea către Galateni. Pentru el, apostol al păgânilor, Legea nu este altceva decât un pedagog care a condus la Cristos. Însă Matei propune un alt răspuns: Cristos care încheie Noua Alianţă prin sângele său, afirmă în predica ţinută pe munte că odată cu venirea Sa Legea nu dispare dar primeşte o nouă dimensiune. “El nu a venit să o distrugă ci să o desăvârşească“(Mt 5,17).

Cristos în această predică ţinută pe munte se referă la Legea Divină promulgată pe muntele Sinai, lege care era pentru poporul evreu partea ce îi revenea de îndeplinit în Alianţa pe care Iahwe a încheiat-o cu el. Aici, pe acest munte din pustiu, Dumnezeu precizează prin porunci Legea pe care El a înscris-o în firea omului încă de la creaţie. Acestui codice de viaţă morală în decursul istoriei poporului israelit i s-au adăugat alte numeroase tradiţii omeneşti, numite ale bătrânilor, şi alte numeroase prescripţii legate de cultul de la sinagogă şi de la templu. Desigur, acumulând practici suplimentare, combinând Legea primită pe muntele Sinai cu tradiţii omeneşti, evreii au pierdut din vedere esenţialul, adică voinţa originară a lui Dumnezeu, fiind astfel mai preocupaţi de a îndeplini Legea în dimensiunea ei externă decât în cea internă. Tocmai această Lege înţesată de practici şi tradiţii, precum şi modul în care este ea observată de popor şi farisei, face obiectul condamnării lui Cristos. Remediul pe care îl propune este revenirea la voinţa originară a lui Dumnezeu.

Sinteza acestei reveniri o găsim formulată în evanghelia de astăzi prin antiteza dintre formulele: “Aţi auzit că s-a spus…Eu însă vă spun…” Formula “aţi auzit că s-a spus” era utilizată de învăţătorii poporului pentru precizarea poziţiei înaintaşilor lor în privinţa legii. Dar în înţelesul ei literar era folosită pentru a evita rostirea numelui lui Dumnezeu. Acestei formule Isus contrapune propria sa formulă “Eu însă vă spun“. În gândirea evanghelistului Matei formula proclamă într-un oarecare mod Divinitatea Mesiei care, în virtutea puterii pe care o are, judecă oamenii în privinţa comportamentului faţă de lege, şi care în numele aceleiaşi legi îi cheamă la viaţă sau îi condamnă la moarte. Nici un profet în Israel nu vorbea în propriul lui nume; el era destinat să transmită mesajul primit de la Dumnezeu şi să apere poruncile lui. A modifica voinţa lui Dumnezeu era considerat un sacrilegiu. Cristos Mesia, Profetul Celui Preaînalt arată prin cuvintele sale că El are această putere de a preciza voinţa originară a lui Dumnezeu şi mai mult decât aceasta, proclamă prin misiunea sa profetică desăvârşirea Legii, spre mai marele scandal al iudeilor.

Iată, acesta este răspunsul pe care îl dă evanghelia lui Matei tensiunii ivite în comunitatea căreia el se adresează: Legea ca şi codice de viaţă morală îşi păstrează actualitatea şi în noua orânduire adusă de Cristos, dar cu toate acestea suferă o reînnoire, o interiorizare şi o radicalizare din partea puterii sale legislative şi profetice. Acest lucru nu este greu de descoperit în poruncile reactualizate de Isus: “Aţi auzit că s-a zis…să nu ucizi…Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi tras la judecată;…Şi chiar dacă îţi aminteşti că cineva are ceva împotriva ta, trebuie să te împaci cu el; aţi auzit că s-a zis…să nu săvârşeşti adulter…Eu însă vă spun: cine se uită la o femeie dorind-o a şi săvârşit adulterul în inima lui“. Toate acestea arată că desăvârşirea Legii voită de Cristos priveşte mai întâi persoana celui ce trebuie să împlinească Legea, interiorul său, inima sa. Aici în inima omului, centrul activităţii sale morale, se dă lupta pentru fidelitate faţă de Dumnezeu şi deschidere în caritate faţă de aproapele. În al doilea rând radicalizarea înfăptuită de Cristos priveşte Legea însăşi, care trebuie să ilustreze clar voinţa lui Dumnezeu. Cristos nu vrea să pună indicatoare mai multe ci vrea să ne pună în mişcare; El vrea ceva mai mult şi diferit decât legi mai multe şi precise şi o respectare ad literam. Imboldul care vrea să ne conducă la îndeplinirea Legii nu trebuie să fie altul decât imitarea tatălui în caritate şi împlinirea voinţei sale. Aceasta este adevărata revenire la voinţa lui Dumnezeu pe care o vrea Cristos.

Desigur poziţia lui Cristos faţă de lege, pe care am auzit-o în evanghelia lui Matei, şochează foarte mult pe omul modern care caută o debarasare tot mai mare de orice lege; şochează pentru că acesta îşi caută tot mai mult fericire în libertate, dar într-o libertate înţeleasă de cele mai multe ori greşit. Cristos pare astăzi depăşit şi legile sale de asemenea. Este o gravă eroare a lumii de astăzi. Cristos nu este depăşit şi poruncile sale sunt actuale. El însuşi ne-a spus că “nici o iotă nu va dispare din poruncile sale, chiar dacă pământul şi cerul vor trece” (Mt 5,18) pentru că această iotă este Cuvântul său, Cuvânt ce este veşnic viu. A împlini voinţa lui Dumnezeu şi legile sale rămâne deci datoria oricărui om, dar în special rămâne datoria oricărui creştin care cunoaşte poruncile lui şi face parte din Biserica sa. Rămâne datoria creştinului de azi căci Cristos nu a proclamat predica sa numai primului venit şi nici numai simpatizanţilor, dar el a vorbit în primul rând pentru discipolii săi, pentru acei ucenici care îl urmau cu adevărat şi constituiau biserica sa. Acest mesaj l-a preluat apostolul Matei, martor al predicii de pe munte, şi l-a transmis Bisericii primare şi este un mesaj valabil şi pentru noi, căci şi noi facem parte din aceeaşi Biserică constituită de Cristos pe temelia apostolilor.

În această cursă a libertăţii, omul zilelor noastre parcă nu se mulţumeşte numai să considere poruncile lui Dumnezeu ca depăşite, dar striveşte legea sădită de Dumnezeu în firea sa, căutând în acelaşi timp să distrugă şi ultima fidelitate posibilă a omului conştient de datoriile sale faţă de Dumnezeu, şi acest lucru se întâmplă din nefericire la cel mai înalt nivel de organizare statală şi mondială. Martori ai acestei atitudini sunt sutele de mii de avorturi, fiinţele condamnate de practica eutanasiei, distrugerea valorilor umane ale familiei, nedreptăţile şi exploatarea libertăţii omului prin metodele cele mai rafinate. Însă nu trebuie să ne speriem de acest atac al răului. Dumnezeu, aşa cum am auzit în lectura I de astăzi luată din cartea lui Ben Sirah, “este atotputernic şi vede toate; ochii săi sunt îndreptaţi spre cei ce se tem de el, şi el cunoaşte toate faptele oamenilor” (15,19). Aceşti ochi nu sunt ca ochii unui simplu paznic, dar sunt ai unui Tată grijuliu, care cunoaşte şi supraveghează orice pas al omului ca să nu cadă. Însă întotdeauna respectă libertatea fiilor săi; are curajul să-i lase să greşească, căci le spune aşa cum am auzit în aceeaşi lectură I de astăzi: “Întinde mâna spre care doreşti: fie spre foc (ceea ce înseamnă nimicire), fie spre apă (ceea ce simbolizează viaţa)” (Sir 15,17).

Şi noi suntem chemaţi la această alegere. Dumnezeu ne cheamă mereu şi noi avem puterea de a fi fideli poruncilor lui, pentru că El care cunoaşte toate acţiunile noastre, El care scrutează rărunchii şi inima omului (Cf. Ier 2,26), adică are acea intimă cunoaştere proprie numai lui, nu a dat legi pe care noi nu le putem îndeplini (1 Cor 10,15). Faptele noastre provin din alegerile noastre, dar este tot atât de adevărat că multe din faptele noastre ne schimbă viaţa. Fatalitatea unei alegeri greşite poate coborî asupra conştiinţei noastre. Dar dacă privim la Înţelepciunea lui Dumnezeu, la glasul Înţelepciunii sale – Biserica – vom fi siguri că nu greşim. Şi chiar dacă am greşit încălcând legea sa, vom fi siguri că Dumnezeu ne va ajuta să învingem greşeala noastră; ne propune întotdeauna iertarea pentru că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătoşilor ci să se întoarcă şi să aibă viaţă veşnică” (Mt 6,7).

Fiecare dintre noi trebuie să aleagă, dar trebuie să facă o alegere adevărată. Poate că fiecare dintre noi suntem convinşi de greşeala evreilor şi în special a fariseilor cu privire la îndeplinirea meschină a legii, dar şi creştinii pot cădea în aceeaşi greşeală; în fiecare creştin poate fi stofă suficientă pentru un excelent farizeu, dovadă sunt numeroşii credincioşi care îşi trăiesc credinţa numai de ochii lumii sau din obişnuinţă.

Legea nu trebuie să o privim ca pe ceva ce ne aduce nefericirea, ca pe un instrument de chin, pentru că Dumnezeu a orânduit-o pentru fericirea noastră; “Fericiţi sunt cei care păzesc poruncile lui şi-l caută din toată inima“, ne spune psalmul de azi. Da, aceştia sunt fericiţi pentru că Dumnezeu le dă acea fericire, aşa cum am auzit astăzi în lectura a doua luată din scrisoarea I a Sfântului Apostol Paul către Corinteni: “Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea omului nu a auzit, nici nu s-a urcat la inima omului, aceea a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2,9).

De aceea, să cerem şi noi astăzi Domnului fidelitate faţă de voinţa sa, faţă de poruncile sale, rugându-ne cu psalmistul: “Dă-mi înţelepciune să păzesc legea ta şi s-o împlinesc din toată inima” (Ps 118,34).

Cristinel Antoci

volum colectiv ITRC Ritul latin