Predici

Cred că fiecare avem experienţa soarelui şi a acţiunii binefăcătoare a razelor sale asupra noastră. Ştim foarte bine cum soarele ne încălzeşte şi ne luminează prin razele sale. Cu toate riscurile şi limitele posibile, cred că am putea face o comparaţie între acest fenomen natural şi o realitate supranaturală. Şi anume, este vorba de modul cum creştinii sunt în lume purtători de speranţă şi de lumină, purtători ai unui mesaj plin de bucurie: Dumnezeu ne iubeşte şi ne salvează prin fiul său Isus Cristos. Însă, la fel cum razele nu îşi au căldura şi lumina proprie, dar o primesc de la soare – mai bine zis, soarele îşi împrăştie căldura prin razele sale – tot astfel creştinii sunt purtătorii mesajului de mântuire în întreaga lume, mesaj care nu le este propriu, dar care le-a fost încredinţat de Domnul Cristos. Astfel, ei se pot asemăna cu o lumină ce luminează în întunericul ideologiilor şi filosofiilor acestei lumi, care nu pot oferi mântuire omului.

Dacă duminica trecută Cristos ne-a prezentat mesajul său despre fericiri, în această duminică el ne arată cum cei care şi-au însuşit spiritul fericirilor constituie pentru întreaga lume sare ce dă gust şi lumină ce luminează. Folosind aceste metafore Isus Cristos a găsit o modalitate foarte potrivită de a exprima ceea ce creştinii sunt, sau ar trebui să fie în mijlocul lumii: purtători de speranţă, de iubire şi de pace. Iar acest mesaj al lor nu le este propriu, nu se datorează capacităţilor şi înţelepciunii lor omeneşti, dar Aceluia care îi întăreşte şi îi ajută prin harul său să vestească Evanghelia şi să dea mărturie despre ea în faţa lumii.

Evanghelia din această duminică vine imediat după pasajul proclamării fericirilor pe munte şi este adresată tuturor ascultătorilor. Cristos utilizează pentru exprimarea învăţăturii sale două elemente naturale foarte cunoscute ascultătorilor săi, pentru a se face astfel mai uşor înţeles. Aceste două elemente sunt sarea şi lumina.

Ştim cu toţii ce caracteristici şi ce întrebuinţări are sarea: ea este folosită pentru a săra, pentru a da gust mâncării. Însă, la fel ca şi acum, la cei din vechime sarea avea şi rolul de îngrăşământ, deci era folosită pentru afânarea pământului, pentru ca acesta să producă recolte mai sănătoase şi mai bogate. Dar, trebuie să observăm un lucru important şi anume: în amândouă cazurile sarea nu îşi foloseşte sieşi ci celorlalţi; ea nu poate să-şi dovedească calităţile şi utilitatea proprie decât în amestec cu mâncarea, respectiv cu solul pe care îl afânează. De asemenea, lumina este creată de Dumnezeu pentru a lumina calea oamenilor, pentru ca aceştia să poată trăi şi să-şi poată desfăşura activitatea în mod normal. Dacă aceasta este pusă sub obroc, atunci nu mai foloseşte nimănui, nu-şi mai atinge scopul pentru care a fost creată. Şi creştinii, în faţa lumii, trebuie să fie sare ce dă gust şi lumină ce luminează. Primind Vestea cea Bună de la Cristos, ei nu trebuie să o păstreze numai pentru ei înşişi, nu trebuie să se bucure în mod egoist de ea. Această lume care este atât de dezorientată, în care adevăratele valori sunt date la o parte pentru ca în locul lor să fie exaltate falsele valori, această lume are nevoie de o lumină care să o lumineze, are nevoie de o sare care să îi dea gust. Ori lumina şi sarea adevărată nu pot fi decât Cristos care ne-a chemat din întuneric la adevărata sa lumină.

Aşa cum spuneam creştinii au primit vestea cea bună, Evanghelia lui Dumnezeu. Dar acest mesaj pe care l-au primit nu poate rămâne numai la nivel intelectual, ci trebuie transpus pe planul faptelor. Numai în acest mod el poate constitui o lumină, un punct de referinţă şi orientare pentru lume. Tocmai aici comparaţia îşi atinge punctul său maxim şi scopul său: dacă creştinii sunt un exemplu de urmat pentru ceilalţi semeni, în ceea ce priveşte raportul omului cu Dumnezeu şi raporturile oamenilor între ei. În schimb, dacă ei trădează această misiune încredinţată lor – chiar şi atunci când aceasta cere sacrificii – şi ajung să facă compromisuri, atunci nu mai pot fi sare pentru întreg pământul. Ba mai mult, nu numai că nu pot fi exemple de urmat pentru alţii, dar nu mai sunt de folos nici lor înşişi: devin sare searbădă, fără gust, adică fără proprietatea de a săra, şi astfel nu mai este bună la nimic: “este aruncată şi călcată în picioare de către oameni“(Mt 5,13).

De asemenea, şi cealaltă alegorie a luminii este foarte grăitoare în acest sens. Afirmând că creştinii sunt lumina lumii, Cristos le atribuie o onoare foarte înaltă. Într-adevăr, prin ceea ce ei cunosc şi cred, prin ceea ce ei experimentează în liturgie, prin ceea ce trăiesc în viaţa de fiecare zi, ei sunt adevărate “candele aprinse care să lumineze tuturor celor din casă“(Mt 5,15). Poate că uneori ne vine greu sau, ceea ce ar fi mai rău, poate că ne este ruşine ca în anumite circumstanţe să spunem cine suntem, să ne mărturisim adevărata identitate de creştini. Însă în acest caz am fi în contradicţie cu noi înşine: evidenţa nu poate fi negată niciodată: “Nu poţi ascunde o cetate aşezată pe înălţime“(Mt 5,14). Mai există şi un alt aspect foarte important care merită să-l aprofundăm puţin. Această putere de a lumina pe care creştinii o posedă nu provine de la ei înşişi, dar harul divin este acela care le dă puterea de a fi exemple vii. Ceea ce ei au, bogăţiile spirituale pe care le posedă, nu le pot ţine în mod egoist numai pentru ei înşişi, dar trebuie să le împărtăşească şi altora. Iar modul cel mai convingător de a face acest lucru nu sunt atât cuvintele cât mai ales faptele. Exemplul faptelor întotdeauna convinge mai mult decât discursurile cele mai fulminante: “Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând faptele voastre bune, să-l preamărească pe tatăl vostru din ceruri” (Mt 5,16), ne spune Isus în Evanghelia duminicii de astăzi.

Se poate însă întâmpla de multe ori şi contrariul: noi putem amesteca sarea divină a adevărului şi a dragostei cu impurităţile noastre omeneşti, cu păcatele şi slăbiciunile noastre. În acest caz nu mai putem fi sare bună; ne asemănăm cu o oglindă murdară, acoperită de praf, care nu mai reflectă în mod fidel razele soarelui. Posibilitatea unor astfel de situaţii ne este oferită chiar în cele două lecturi pe care tocmai le-am ascultat.

Acest aspect a fost deja semnalat de Dumnezeu în V.T. poporului său, în diferite moduri, dar mai ales prin profeţi. În prima lectură luată din cartea profetului Isaia, Dumnezeu le arată evreilor care trebuie să fie adevărata atitudine a omului religios în faţa lui Dumnezeu.

Contemporanii profetului erau oameni credincioşi la fel ca şi noi, îşi îndeplineau practicile religioase chiar cu conştiinciozitate: rugăciuni zilnice, celebrări penitenţiale, posturi şi zile prescrise. Şi aşteptau în schimb de la Dumnezeu binecuvântările sale care întârziau să se arate. Atunci Dumnezeu prin profetul Isaia le arată că actele lor de pietate şi practicile religioase nu valorează nimic, dacă în acelaşi timp ei încalcă cele mai elementare norme de dreptate socială şi nu pun în practică dragostea fraternă.

Profetul îi apostrofează: “În ziua postului vă lăsaţi în voia pornirilor voastre şi asupriţi pe lucrători…Iată, postiţi ca să vă certaţi şi să bateţi răutăcios cu pumnul; nu postiţi cum cere ziua aceasta, ca să vi se audă glasul sus. Oare acesta este postul care-mi place: acesta numeşti tu post şi zi plăcută Domnului” (Is 58,5.7-8). Într-adevăr, adevăratul scop al postului şi al practicilor religioase nu îşi află împlinirea dacă există ruptură între viaţa din biserică şi cea din afara ei. Şi în comunităţile noastre credincioşii vin la biserică, dar de multe ori dau mărturie contrară a ceea ce cred. Credinţa nu înseamnă numai adeziunea la o anumită sumă de adevăruri religioase, dar înseamnă acceptarea lui Dumnezeu, a lui Isus Cristos în viaţa proprie, cu toate consecinţele ce derivă de aici. E vorba nu numai de lipsa oricărei nedreptăţi făcută aproapelui nostru, dar mai mult, de solidaritatea şi întrajutorarea efectivă de care trebuie să dăm dovadă faţă de fraţii noştri. Astfel devenim credibili în faţa celorlalţi şi dăm mărturie într-adevăr despre credinţa noastră.

Această atitudine de caritate faţă de aproapele, profetul Isaia o compară cu lumina: “Împarte-ţi pâinea cu cel flămând şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost… Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va veni repede” (Is 58,7-8). Isus Cristos va relua această imagine şi o va desăvârşi spunând: “Voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii“, ceea ce tocmai am auzit la Evanghelie.

Mântuitorul nostru ne-a spus că gesturile de bunăvoinţă şi întrajutorare faţă de aproapele, nu numai că îi sunt plăcute lui Dumnezeu, dar îl privesc în mod direct pe El; aceste fapte de caritate sunt făcute pentru El, deoarece Dumnezeu ni se manifestă în cei nevoiaşi şi umili: “Am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc, am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat…” (Mt 25, 35-36). Deci Dumnezeu nu ne va cere cont atât de posturile pe care le-am făcut sau de actele de pietate pe care le-am îndeplinit, dar mai ales de iubirea concretă pe care am avut-o sau nu faţă de aproapele. Însă iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele constituie una şi aceeaşi poruncă. Aşadar nu ar trebui să existe nici o ruptură între practica religioasă şi viaţa cotidiană, între cultul adus lui Dumnezeu şi atenţia faţă de aproapele. Pentru un creştin autentic, matur, aceste două aspecte se îmbină în mod desăvârşit.

Un al doilea exemplu al modului în care creştinii nu mai constituie sare pentru întregul pământ ne este oferit şi în lectura a doua luată din prima scrisoare a apostolului Paul către Corinteni. Versetele pe care le-am auzit sunt precedate de altele în care Paul denunţă tendinţa corintenilor de a se diviza în faţa diferiţilor predicatori ai evangheliei. Ei spuneau: “Eu sunt al lui Paul, eu al lui Apolo, eu al lui Petru” (1 Cor 1,12). Deci biserica din Corint se afla într-o criză: membrii săi au dat dovadă de superficialitate şi de lipsă de maturitate spirituală, divizându-se în diferite grupuri. Deoarece corintenii erau obişnuiţi cu filosofii greci, cu elocinţa şi puterea lor de convingere, atunci când predicatorii evangheliei ajung la ei, aceştia sunt judecaţi după vechile tipare. Sunt luate în consideraţie mai mult calităţile lor personale: sunt consideraţi maeştri ai elocinţei, capabili să atragă simpatia ascultătorilor. Însă aici nu e vorba de un sistem filosofic sau de vreo ideologie oarecare căci, prin intermediul apostolilor, corintenii îl întâlniseră pe Isus Cristos răstignit şi înviat. De aceea Paul le-o spune în mod deschis: “Când am venit la voi n-am venit să vestesc taina lui Dumnezeu printr-o vorbire sau înţelepciune strălucită…” (1 Cor 2,1)

Predica lui Paul – ca şi a celorlalţi predicatori – a fost înainte de toate anunţul despre Isus Cristos. Ideile, oricât de frumoase ar fi fost, nu aveau decât un singur scop: ca ascultătorii să-l primească pe Isus în viaţa lor, cu puterea sa mântuitoare. Însă Isus Cristos pe care Paul îl predică este Isus crucificat, scandal pentru iudei şi nebunie pentru greci. Dar nebunia lui Dumnezeu e mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor, iar slăbiciunea lui Dumnezeu e mai tare decât puterea oamenilor. Paul insistă mult asupra scandalului crucii, deoarece vede în acesta unul dintre cele mai adecvate remedii împotriva vanităţii, a orgoliului şi a tendinţei spre superficialitate prezentă la corinteni.

Întreaga viaţă creştină trebuie să se alimenteze neîncetat din contemplarea morţii şi învierii lui Cristos. Tocmai datorită acestei ascultări desăvârşite a lui Cristos faţă de voinţa Tatălui, noi am fost răscumpăraţi şi am primit pe Duhul Sfânt cel care ne ajută să trăim urmând calea trasată nouă de Cristos. Credinţa înseamnă moartea pentru păcat prin botez şi învierea la o viaţă nouă: viaţa în Isus Cristos. Întreaga asceză creştină, întregul efort al creştinului de a merge pe această cale nu se bazează pe forţele proprii ci pe puterea harului divin. Să-i cerem lui Dumnezeu această putere de a umbla mereu în lumina pe care ne-a adus-o Fiul său, pentru ca la rândul nostru să putem fi adevărate lumini călăuzitoare pentru cei din jur. Astfel vom putea deveni şi adevărată sare, care să dea gust la tot ceea ce facem şi care, asemenea unei plămade ce dospeşte aluatul, să ne ajute să contribuim din interior la creşterea împărăţiei lui Dumnezeu. Să ne încredinţăm lui Dumnezeu cu încredere filială şi să-l rugăm să ne dea putere pentru a nu trăda niciodată misiunea pe care ne-a încredinţat-o de a fi sare şi lumină, prin frumoasa rugăciune de la începutul Sfintei Liturghii: “Dumnezeule, Tatăl nostru, noi care suntem copiii tăi ne punem toată speranţa în harul tău; te rugăm rămâi mereu alături de noi şi ocroteşte-ne în orice primejdie“.

Vasile Ciobanu

volum colectiv ITRC Ritul latin