Predici

Multe propuneri ni se fac în societatea de astăzi, unele din ele fiind capabile, dacă le acceptăm, să ne schimbe într-o oarecare măsură viaţa. Dar ce-aţi spune dacă după sfânta liturghie ar veni însuşi preşedintele O.N.U., ar alege pe câţiva dintre noi şi ne-ar zice: “Pe dvs. vă angajez să lucraţi în cadrul O.N.U“. Prima reacţie a noastră ar fi de uimire, apoi i-am răspunde că nu suntem capabili de o astfel de misiune. Dar el ar insista, asigurându-ne că vom primi pregătirea necesară pentru a ne îndeplini bine această funcţie specială. Acest exemplu ni se pare poate un produs prea fantezist al imaginaţiei. Însă nu trebuie să considerăm la fel mesajul ce ni-l propune Biserica în această duminică: însuşi Dumnezeu ne cheamă pe fiecare dintre noi şi ne încredinţează o misiune, aceea de a fi martorii săi în lume, misiune care este mult mai demnă decât orice alt serviciu pe care îl putem aduce omenirii. Acest mesaj îl găsim în lecturile pe care le-am ascultat.

În prima lectură ne este prezentat Ebet Iahwe, slujitorul lui Dumnezeu, care îşi exprimă sentimentul de neputinţă şi de inutilitate a misiunii sale: “În zadar m-am trudit pentru nimic şi fără folos mi-am epuizat puterea“. Situaţia sa se identifică de fapt cu cea a întregului popor. pentru a înţelege mai bine această identificare precum şi întreaga lectură, este necesar să ştim că toate cuvintele profetului Isaia se îndreaptă spre iudeii descurajaţi ce se află prizonieri în Babilon. În această situaţie grea în care se află slujitorul lui Iahwe, în persoana căruia este reprezentat poporul, de fapt ceea ce mai rămăsese din poporul deportat, “rămăşiţa sfântă“, “restul sfânt“, deci în această situaţie dificilă intervine Cuvântul lui Dumnezeu pentru a-l încuraja: “Şi acum vorbeşte El (Dumnezeu) care m-a întocmit din pântecele mamei mele ca să fiu slujitorul lui“. Aşadar cum reuşeşte slujitorul să-şi recapete speranţa în viitorul său şi încrederea în Dumnezeu? Amintindu-şi că Dumnezeu care l-a chemat, l-a ales din primul moment al existenţei sale, pe când se afla încă în sânul matern.

Şi noi suntem într-o situaţie asemănătoare cu a evreilor oprimaţi. Este adevărat că nu suntem sclavi ca ei, nu decide nimeni asupra vieţii sau a morţii noastre, dar suntem poate uneori victime ale nedreptăţii sociale, alteori viaţa de familie sau relaţiile cu vecinii, cu cei de la serviciu, ni se pare insuportabilă; în alte cazuri greutăţile materiale ne apasă şi devin de netrecut. În toate aceste situaţii şi în atâtea de acest gen, să ne păstrăm întotdeauna, asemenea robilor evrei, speranţa în Dumnezeu. Motivul acestei speranţe să fie credinţa că Dumnezeu ne-a chemat să fim creştini, s-a gândit la noi înainte de a ne fi născut, adică ne-a iubit cu o iubire veşnică, aşa cum se iubesc însăşi Persoanele Sfintei Treimi: veşnic.

Profetul Isaia în fragmentul pe care l-am ascultat, după ce ne-a relatat despre alegerea şi chemarea sa, vorbeşte despre misiunea sa. Să urmărim acest ultim aspect din lectura întâi: Dumnezeu, când cheamă pe cineva, o face întotdeauna în vederea unei misiuni. În mod concret Ebet Iahwe, slujitorul lui Dumnezeu, va trebui să fie “Lumina popoarelor” şi să ducă mântuirea lui Dumnezeu “până la marginile pământului “. Aşa cum am văzut, datoria slujitorului este a întregului popor. Într-adevăr, poporul israelit, deşi se află acum în robie, va fi eliberat şi va avea obligaţia de a vesti tuturor popoarelor minunile pe care Dumnezeu le-a făcut cu ei, mai mari decât acelea săvârşite la prima eliberare, aceea din Egipt. Vă întreb însă acum pe dvs., când credeţi că s-a împlinit această profeţie? Prin venirea lui Isus Cristos şi prin întemeierea Bisericii această profeţie a devenit realitate. Cristos este adevăratul şi perfectul slujitor al lui Dumnezeu la care se referă Isaia. În Cristos Dumnezeu a pronunţat Cuvântul său plenar şi definitiv tuturor popoarelor, iar misiunea de a duce vestea sa, mesajul său până la marginile pământului, îi revine Bisericii şi mai ales apostolilor, aşa după cum a intenţionat Cristos când i-a trimis zicându-le: “Mergeţi şi faceţi ucenici din toate popoarele, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,19).

O imagine excelentă a unuia care a fost chemat la această misiune de apostol ne este propusă în persoana Sf. Paul în lectura a II-a, care conţine începutul primei scrisori către Corinteni. Poate ni se par lipsite de conţinut aceste cuvinte introductive prin care Paul salută comunitatea. Şi totuşi sunt prezente unele elemente importante pentru tematica acestei duminici. Mai întâi el spune că a fost chemat să fie apostol de însuşi Dumnezeu. Era oare necesar să se prezinte astfel pe sine, mai ales în faţa unei comunităţi pe care el însuşi o întemeiase? Da, era necesar, deoarece după plecarea sa de la Corint, după ce predicase şi celebrase acolo timp de un an şi jumătate, unii creştini rup comuniunea cu comunitatea, refuză orice autoritate omenească şi nu vor să depindă decât de Cristos. Pentru aceştia, Paul precizează că este “apostol prin voinţa lui Isus Cristos” adică chemat direct de Dumnezeu la creştinism în drumul spre Damasc, autoritatea sa este de la Dumnezeu, iar el devine apostol al Domnului pentru neamurile păgâne. Cuvântul apostol înseamnă de fapt în limba greacă trimis, sol, sau în termenii mai moderni ambasador. De aceea apostolul Paul este un adevărat înlocuitor al Celui care îl trimite, mesajul său este al lui Cristos, iar a-l refuza pe Paul atunci când îşi exercită misiunea înseamnă a-l refuza pe Dumnezeu.

Oare la ce ne invită concret Biserica propunându-ne astăzi ca modele pe slujitorul lui Dumnezeu – în prima lectură, şi pe apostolul Paul – în a doua? La nimic altceva decât la o atitudine asemănătoare cu a lor. Şi noi am primit la botez o vocaţie, aceea de creştin, şi asemenea profeţilor şi apostolilor suntem chemaţi la o misiune: de a da mărturie despre Cel care ne-a chemat. Dar ce înseamnă acest lucru? În concepţia biblică, a da mărturie înseamnă a atesta realitatea unui fapt, dând propriei afirmaţii o anumită solemnitate. Tocmai despre acest lucru ne relatează şi Evanghelia. Într-adevăr Ioan Botezătorul, la inspiraţia Duhului Sfânt recunoaşte în Isus pe Mesia şi afirmă că el este Fiul lui Dumnezeu şi Mielul lui Dumnezeu. Iar pentru a da mai mare solemnitate afirmaţiei sale, o introduce prin cuvântul iată: “Iată Mielul lui Dumnezeu“. Mărturia sa devine astfel pentru ucenici o adevărată revelaţie, o descoperire ce provine de la însuşi Dumnezeu, de la Duhul Sfânt. De fapt Ioan spune că nu l-a cunoscut pe cel ce era înaintea lui dar că l-a văzut pe Duhul Sfânt coborând şi rămânând asupra lui Isus. Aceasta este dovada definitivă că Isus este Cristos şi Fiul lui Dumnezeu, deoarece dacă în V.T. Duhul Sfânt cobora asupra profeţilor în momentul în care ei profeţeau şi apoi se retrăgea de la ei, acum în N.T., în timpul mesianic, Duhul Sfânt rămâne şi lucrează permanent în Cristos şi în Biserica sa, adică în noi.

Dar Ioan dă mărturie despre Cristos nu numai prin cuvintele sale, ci îşi dobândeşte credibilitate în faţa poporului prin întreaga sa viaţă austeră dedicată lui Dumnezeu. El este ultimul şi unul dintre cei mai mari profeţi ai V.T. De aceea Biserica îl aşează astăzi în faţa noastră pentru a ne revizui sau reînnoi modul nostru de a-l vesti pe Cristos. Căci nu este suficient să fim botezaţi şi să participăm duminica la Sf. Liturghie, chiar dacă ne împărtăşim, nu este suficient să credem în Dumnezeu doar pentru noi înşine, nu este suficient să ne întoarcem cu faţa la Dumnezeu rămânând cu spatele la aproapele. Dar este necesar ca vocaţia şi credinţa, precum şi toate valorile spirituale ce ni le-a dăruit Domnul, să le arătăm şi să le împărtăşim altora. Şi aceasta nu prin prozelitism, prin acţiuni energice de atragere la credinţa catolică a altor credincioşi, nici prin fapte extraordinare, ci în situaţiile simple în care ne găsim zilnic. În mediul social în care ne aflăm asistăm la răspândirea sectelor, a unor teorii şi practici orientale cum ar fi yoga; în faţa acestora nu putem rămâne indiferenţi. Datoria noastră nu constă în a face propagandă activă împotriva acestora, dar în a avea în noi înşine şi în a trezi şi în alţii conştiinţa că suntem responsabili de păstrarea adevărului revelat. În alte cazuri suntem provocaţi la discuţii pe baza unor teme propuse de televiziune sau în presă. Dacă interlocutorii noştri sunt bine intenţionaţi, suntem datori să le dăm explicaţiile necesare, fiecare în măsura pregătirii sale.

Dar misiunea noastră de a vesti idealul la care ne cheamă Cristos nu se limitează la cuvinte ci se extinde la întreaga noastră viaţă asemenea mărturiei lui Ioan Botezătorul. Prin întregul nostru comportament putem naşte întrebări în cei cu care venim în contact. Într-o societate pătrunsă de o mentalitate împotriva vieţii, prin poziţia dvs. pozitivă faţă de viaţă acceptând copiii ce urmează să se nască, deveniţi martori ai iubirii lui Cristos care s-a sacrificat pentru orice fiinţă omenească. Educând aceşti copii, îngrijindu-vă să urmeze cursurile de cateheză la şcoală, vă îndepliniţi o obligaţie majoră nu numai faţă de Dumnezeu şi faţă de copii, dar şi faţă de societatea modernă secularizată care are cel mai mult nevoie de această mărturie.

Acestea sunt câteva din situaţiile în care putem şi trebuie să dăm mărturie ca şi creştini, dar viaţa este de fapt mult mai complexă. De aceea avem nevoie de o normă generală de acţiune, pe care fiecare să o aplice în situaţia în care se află: gândindu-ne că Dumnezeu ne-a ales din sânul matern, că ne-a chemat cu o iubire irezistibilă la o viaţă de comuniune cu el precum i-a chemat pe profeţi şi pe apostoli, să trăim demn această vocaţie, să ducem o viaţă sfântă aşa cum ne numeşte apostolul în lectura a doua: “chemaţi la sfinţenie“. Acesta este rezumatul mesajului de astăzi al Bisericii: Dumnezeu ne iubeşte şi ne cheamă la o viaţă sfântă. Iar împreună cu episcopul maghiar Prohaszka putem conchide că “orice suflet curat asemenea lui Cristos, este o binecuvântare pentru toţi; este izvor în pustiu, este vatră caldă pe vreme geroasă. Ce vocaţie sublimă să fii sfânt, să fii strălucitor, să dai lumină în smerenia inimii, să fii sprijin multora!”

Lucian Păuleţ

volum colectiv ITRC Ritul latin