Start > Ritul latin > Botezul Domnului (A)

Botezul Domnului (A)

13 January 2008
2,553 afișări

Autor: pr. Nicolae Farcaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica I-a de peste an - Botezul Domnului (Anul A)

În tot timpul Crăciunului avem în fața ochilor imaginea Pruncului divin care s-a născut pentru noi. Sărbătoarea de azi, Botezul lui Isus, ne aduce și ea în fața ochilor imaginea atâtor copiii care au primit sau vor primi chiar azi, printr-o fericită coincidență, Sacramentul Botezului.

Cristos s-a născut Prunc, Fiu al Tatălui, pentru ca orice om, orice copil să se poată renaște ca fiu al său. Am celebrat o naștere. Când un copil e botezat, când noi am fost botezați, celebrăm o renaștere. Ceea ce este Isus am devenit și noi, recunoscând o paternitate și o maternitate mai mare: cea a lui Dumnezeu care este Tată și Mamă. A da viață este un lucru atât de mare încât apropie omul de Dumnezeu. În acest sens orice naștere este celebrarea lui Dumnezeu.

Prima lectură

În partea a doua a Cărții lui Isaia intră în scenă un personaj misterios pe care autorul îl numește “Slujitorul lui Dumnezeu”. Cine e acesta? E vorba de un individ concret sau de o figură simbolică care reprezintă tot poporul lui Israel? Bibliștii n-au reușit încă să dea un răspuns sigur și nici nu e important să-l avem. Ceea ce ne interesează e că în acest Slujitor al lui Dumnezeu primii creștini au recunoscut imediat imaginea lui Isus (Fap 8,30-35). Cum s-a făcut această identificare?

Totul începe cu acea zi de vineri în care Isus a fost condamnat. Ucenicii, dezamăgiți, se întreabă cum este posibil ca viața unui om bun și drept să se încheie cu un faliment. Caută în Scripturi o soluție a enigmei și, în Cartea profetului Isaia, găsesc istoria acestui Slujitor al lui Dumnezeu care, după un proces nedrept, este condamnat la moarte chiar de înseși acele persoane pe care El voia să le elibereze. Au înțeles atunci că Dumnezeu nu mântuiește învingând pe alții, stăpânind, umilind dușmanii, ci prin înfrângere, prin dăruirea vieții. Ceea ce profetul a spus referitor la Slujitorul lui Dumnezeu s-a realizat pe deplin în Isus din Nazaret. Lectura de azi ne prezintă începutul istoriei acestui slujitor.

Mai întâi ne e descrisă alegerea sa (v.1).

Acest cuvânt nu are totdeauna pentru noi rezonanțe pozitive: ne arată o preferință față de cineva și excluderea altora. Nu ne place să auzim vorbindu-se de poporul ales, de seminție aleasă, pentru că aceste expresii ne dau impresia că aparținem unei rase alese.

Alegerea lui Dumnezeu nu are nimic cu exclusivismul, cu separatismul. Când Dumnezeu alege o persoană sau un popor, o face numai pentru a-i încredința o misiune, pentru a-i cere o slujire în favoarea altora.

E ușor, din păcate, pentru cine a fost ales de Dumnezeu, să interpreteze alegerea sa conform categoriilor și criteriilor umane și să-și însușească dreptul la onoruri și privilegii. Personajul de care ne vorbește lectura este identificat nu ca domn, ci ca slujitor, însărcinat să ducă la capăt o misiune. Cine îi dă puterea?

Omul “este carne”, adică e plin de slăbiciuni. Când Dumnezeu îi încredințează unuia o misiune îi dă și capacitatea să o împlinească. Slujitorului său Dumnezeu îi comunică ca sprijin Spiritul său, forța sa irezistibilă.

Imediat se referă și la misiunea încredințată acestui “slujitor ales”: el e destinat să facă dreptate popoarelor, să triumfe în lume “dreptatea lui Dumnezeu” care constă în bunăvoința sa, în iubirea sa.

În versetele următoare (2-5) este descris cum Slujitorul va împlini misiunea sa. Se va comporta în mod neașteptat: nu se va impune cu forța, cu presiunea juridică, cu amenințări la adresa celor care nu se supun dispozițiilor sale.Nu va striga, nu-și va ridica glasul cum fac regii când proclamă programele lor. Nu va fi intolerabil și intransigent cu cei slabi. Nu va condamna pe nimeni. Va recupera pe cel care a greșit, în loc să-l distrugă, va reconstrui cu răbdare ceea ce merge spre ruină. Pentru el nu vor mai fi cazuri pierdute, situații irecuperabile.

Va fi chiar tentat să se descurajeze în fața unei lucrări atât de anevoioase, dar se va menține ferm în a o împlini și nu va ceda în fața nici unui obstacol.

Servindu-se de imagini, ultima parte a lecturii (vv.6-7) prezintă misiunea Slujitorului: el va fi lumină pentru popoare, va deschide ochii celor orbi, va elibera prizonierii și sclavii care umblă în întuneric.

Fragmentul despre Slujitorul lui Dumnezeu a fost compus de un autor anonim și apoi plasat în Cartea profetului Isaia cu cca 500 ani î.C. Nu știm concret la cine se referă profetul; ceea ce însă este sigur e faptul că Isus a realizat tot ceea ce e scris în Cartea profetului Isaia: el a fost Slujitorul credincios al lui Dumnezeu. Aproape toate versetele acestei lecturi sunt reluate de Evanghelii și aplicate lui Isus.

Lectura a doua.

Aceasta ne redă o parte din discursul lui Petru ținut în casa lui Corneliu la Cezareea.

În Biserica de la început o problemă foarte dezbătută împărțea comunitățile: păgânii se puteau boteza sau nu? Petru, la început era reținut, condiționat de mentalitatea înrădăcinată în Israel, și anume că celelalte popoare ar fi fost necurate.

Într-o zi, în timp ce se afla în rugăciune la Iaffa, Dumnezeu i-a descoperit că nici o creatură a sa nu este necurată. În fața lui toți sunt la fel de curați și privilegiați. Toți sunt chemați fără deosebire la mântuire pentru că el este Domnul tuturor.

Expresia “Dumnezeu nu face preferințe de persoane” folosită în acest fragment este reluată de mai multe ori în Noul Testament pentru a denunța încercarea periculoasă de a-i atribui lui Dumnezeu discriminările noastre și de a ne feri de iluzia că el tratează în mod diferit oamenii, conform confesiunii lor religioase.

Discursul lui Petru continuă prezentând o scurtă sinteză a vieții lui Isus. În expresia “el a trecut făcând bine și vindecând pe toți cei care se aflau sub puterea diavolului” este rezumată misiunea sa. El s-a angajat împotriva oricărui rău, împotriva a tot ceea ce împiedică viața omului.

Lucrarea de îndeplinit a fost grea, dar Isus a reușit să o ducă la capăt pentru că era plin de Spiritul lui Dumnezeu și pentru că Dumnezeu era cu el .

Este amintit chiar și timpul și locul în care a început să se arate mântuirea: totul are început în Galileea când Ioan a început să boteze de-a lungul Iordanului.

Cu aceste cuvinte Petru definește din nou perioada vieții lui Isus la care trebuie să facă referință credința creștinilor: viața publică, ” de la botezul lui Ioan până în ziua în care el a fost înălțat la cer” (Fap. 1,22).

Evanghelia

În timpul lui Isus multe secte religioase practicau botezul. Ritul avea multe semnificații, dar mai ales unul era important: scufundarea în apă simboliza moartea unui individ (viața sa din trecut era ștearsă), iar ieșirea din apă simboliza nașterea unui om nou căruia, în mod normal, îi era dat un nume nou.

Ioan împlinea acest rit pentru a primi pe cei care voiau să facă parte dintre ucenicii săi. Boteza pe cel care se decidea să-și schimbe viața pentru a se pregăti de venirea Mesiei, anunțată ca iminentă. Prima condiție pentru a primi Botezul era aceea de se recunoaște păcătoși. Iată de ce farizeii și saduceii, care se credeau drepți și fără păcat, nu simțeau nevoia să se boteze.

Dacă aceasta era semnificația botezului lui Ioan, nu înțelegem motivul pentru care Isus s-a botezat; El nu trebuia să-și schimbe viața și gestul său putea arăta că Ioan îi este superior. Pentru a clarifica această dificultate, foarte prezentă la primii creștini, Matei a introdus în relatarea acestui eveniment dialogul dintre Botezător, care refuză să boteze pe unul superior lui, și Isus care insistă ca să se împlinească “tot ce este drept”. Ioan trebuie să se supună și să colaboreze la realizarea planului de mântuire al lui Dumnezeu (aceasta e dreptatea) chiar dacă nu înțelege pe deplin acest plan. Vedem că până și o persoană matură din punct de vedere spiritual precum Ioan întâlnește dificultăți în acceptarea Mesiei lui Dumnezeu: rămâne surprins când îl vede pe cel Sfânt, pe cel Drept, alăturându-se păcătoșilor care, după logica oamenilor, trebuiau îndepărtați.

Aceasta e noua și tulburătoarea “dreptate” a lui Dumnezeu. Este dreptatea celui care “vrea ca toți oamenii să se mântuiască”. Autorul Scrisorii către Evrei vorbește de acest adevăr mângâietor în termeni mișcători: Cristos nu se rușinează să numească “frați” pe oamenii păcătoși.

Aceasta e o invitație adresată comunității creștine de azi pentru a-și revizui acele atitudini din care transpar superioritatea, aroganța, complăcerea pentru propria dreptate, și să corijeze acel limbaj care condamnă, judecă, marginalizează pe cel care a greșit.

După această introducere, Matei descrie scena succesivă prin trei imagini: deschiderea cerurilor, porumbelul și vocea din cer. Le luăm pe rând:

1. Deschiderea cerurilor. Nu e vorba de o informație meteorologică. Nu e vorba de o rază luminoasă de soare care a strălucit printre niște nori denși și întunecoși. Dacă ar fi fost așa, Matei ne-ar fi relatat un detaliu banal și fără nici un interes pentru credința noastră. El face aluzie, în mod explicit, la un text din Vechiul Testament, la un fragment din Cartea lui Isaia, care e important să ni-l amintim.

În ultimele secole, înainte de Cristos, poporul lui Israel avea impresia că cerul s-a închis. Supărat din cauza păcatelor și a infidelităților poporului, Dumnezeu s-a retras în lumea sa, a încetat să mai trimită profeți și părea că a rupt orice dialog cu omul. Cei mai pioși israeliți se întrebau: când va înceta acest această tăcere care ne îngrozește? Dumnezeu nu se va mai întoarce să ne vorbească, să ne mai arate chipul său senin, ca în timpurile de odinioară? Și-l invocau astfel: “Doamne, Tu ești Tatăl nostru; noi sunte argila și Tu cel care îi dai forma, noi toți suntem opera mâinilor tale. Nu-ți mai aminti de fărădelegile noastre… Ah, dacă ai rupe cerurile și ai coborî!” (Is 64, 7-8; 63,19).

Spunând că odată cu începutul vieții publice a lui Isus cerurile s-au deschis, Matei ne dă o veste surprinzătoare: Dumnezeu a ascultat cererea poporului său, a deschis cerul și nu-l va mai închide niciodată. S-a sfârșit pentru totdeauna dușmănia dintre cer și pământ. Poarta casei Tatălui va rămâne veșnic deschisă pentru a primi pe fiecare fiu care dorește să intre, nimeni nu va fi exclus.

2. Porumbelul. Matei nu spune că un porumbel a coborât din cer, ar fi fost și acest un detaliu banal și nesemnificativ, dar spune că Isus a văzut Spiritul lui Dumnezeu coborând din cer “ca un porumbel și venind asupra lui”.

Botezătorul amintește că din cer nu a coborât numai mana, dar au coborât și apele distrugătoare ale potopului (Gn 7,12), focul și sulful care au ars Sodoma și Gomora (Gn 19,24). Probabil se aștepta la venirea Duhului Sfânt ca la un foc devorator a celor răi. Asupra lui Isus, Duhul Sfânt s-a așezat ca un porumbel: este iubire, bunătate, mângâiere. Mișcat de Duhul Sfânt, Isus se va apropia de păcătoși mereu cu bunătatea și amabilitatea porumbelului.

Porumbelul era și simbolul atașării de propriul cuib. Dacă evanghelistul se gândește și la acest lucru, atunci vrea să spună că Duhul Sfânt îl caută pe Isus așa cum porumbelul își caută cuibul. Isus este templul unde Duhul Sfânt își găsește locuința sa stabilă.

3. Vocea din cer: expresie folosită adesea de rabini când voiau să-i atribuie lui Dumnezeu o afirmație. În fragmentul nostru are scopul de a defini, în numele lui Dumnezeu, identitatea lui Isus.

Fragmentul a fost redactat după evenimentele pascale pentru a răspunde întrebărilor ucenicilor legate de moartea lui Isus. În ochii lor El părea un învins, un respins, un abandonat de Dumnezeu. Dușmanii săi, păzitori și garanți ai purității credinței Israelului, l-au condamnat ca pe un răufăcător. Întrebarea neliniștitoare era: oare Dumnezeu era de acord cu această sentință?

Creștinilor din comunitatea sa, Matei prezintă judecata lui Dumnezeu cu o frază care amintește de trei texte ale Vechiului Testament.

- “Acesta este Fiul meu”. Se referă la Ps 2,7. În cultura semitică cuvântul fiu nu indica numai nașterea biologică, ci și asemănarea. Prezentându-l pe Isus ca Fiul său, Dumnezeu garantează că se recunoaște în El, în cuvintele sale, în faptele sale și, mai ales, în gestul său suprem de iubire: dăruirea vieții. Cine vrea să-l cunoască pe Tatăl nu trebuie să facă altceva decât să contemple fiul.

- “Cel Preaiubit”. Referința este la episodul cu Abraham care a fost încercat să-și sacrifice unicul său fiu preaiubit, Isac. Atribuindu-i lui Isus acest titlu, Dumnezeu ne invită să nu-l considerăm un rege sau un profet ca ceilalți, El este, asemenea lui Isac, Unicul, Iubitul.

- “În care îmi găsesc toată plăcerea”. Cunoaștem deja această expresie pentru că se găsește în primul verset al lecturii de azi (Is 42,1). Dumnezeu declară că Isus este slujitorul despre care a vorbit profetul, El este trimisul să instaureze dreptatea în lume. Pentru a duce la îndeplinire această promisiune își va da viața.

Vocea din cer răstoarnă judecata pronunțată de oameni și dezminte așteptările mesianice ale poporului lui Israel care nu putea concepe un Mesia umilit, învins, condamnat. Când, în casa marelui preot, Petru a jurat că nu-l cunoaște pe acel om, în fond spunea adevărul, nu putea să recunoască în el pe Mesia: nu corespundea așteptării Mântuitorului. Modul în care Dumnezeu a îndeplinit promisiunile sale a constituit pentru toți, chiar și pentru Botezător, o surpriză.

Matei pune în evidență deseori trăsăturile comune dintre Moise și Isus. În fragmentul de azi găsim o referință la acest paralelism: Moise primește Duhul lui Dumnezeu când, împreună cu tot poporul, iese din apele Mării Roșii. Această putere divină îi permite să conducă poporul prin pustiu, până în țara promisă.

Și Isus a primit Duhul Sfânt după această ieșire din apă: apoi, asemenea oamenilor supuși răului, începe drumul spre libertate.

(după Fernando Armellini)

Ritul latin