Start > Ritul latin > Convertiți-vă căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!

Convertiți-vă căci s-a apropiat Împărăția Cerurilor!

7 December 2007
1,734 afișări

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a II-a din Advent (Anul A)

În timpul Adventului ne pregătim să celebrăm prima venire a Fiului lui Dumnezeu prin sărbătorirea Nașterii sale dar suntem invitați și să reînnoim vigilența credinței în așteptarea ultimei sale veniri. Liturgia Cuvântului de astăzi ne încurajează în această dublă orientare a vieții noastre de credință prezentându-ne două figuri profetice binecunoscute.

Mai întâi este vorba despre profetul Isaia care, cu mai mult de 700 de ani înaintea lui Cristos, anunță prin imagini deosebite pe Mesia drept Cel asupra căruia “se va odihni Duhul Domnului” (I lectură) cu plinătatea darurilor sale (înțelepciunea, înțelegerea, puterea…). Acest Mesia prin stăpânirea lui înțeleaptă și eficace va reconcilia între ele clasele care se află în conflict (lupul, mielul etc.) și va înfăptui o transformare în interiorul oamenilor. Rodul prezenței și acțiunii sale va fi întoarcerea în “paradisul” terestru precum și pacea universală definitivă. Pare o imagine luată din basme? Dimpotrivă, este tocmai ceea ce Isus va înfăptui în ziua ultimei sale veniri. Dar dacă deja de pe acum îl primim, această nouă realitate va începe treptat să se înfăptuiască în inima noastră.

Celălalt profet care își pune amprenta asupra Adventului este însuși cel care a fost numit Înaintemergătorul lui Mesia, adică Ioan Botezătorul. Ne relatează evanghelistul Matei că “în acel timp, Ioan Botezătorul a venit ca să predice în pustiul Iudeii”. În deșert poporul israelit experimentase prezența ocrotitoare a lui Dumnezeu care l-a însoțit pe drumul către patria făgăduită. În pustiu poporul învățase să îl întâlnească pe Domnul și să dialogheze cu El. Și noi avem nevoie de astfel de momente de “pustiu”, adică de spații și clipe de tăcere și meditație pentru a aprofunda misterul Crăciunului, pentru a gusta prezența iubitoare a lui Dumnezeu și pentru a ne deschide la un dialog sincer cu El. Chiar și îmbrăcămintea lui Ioan este un apel la sobrietate, la întoarcerea către esențial. Ioan administra un botez ce reprezenta un rit de purificare, un semn al schimbării și al reînnoirii interioare, adică al convertirii pentru a obține astfel iertarea păcatelor.

Stilul de viață al lui Ioan, gesturile pe care le săvârșește și mai ales cuvintele sale sunt un apel puternic la a dispune inimile pentru întâlnirea cu Cristos: “Pregătiți calea Domnului, drepte faceți cărările lui”. Domnul nu trebuie să găsească obstacole sau bariere ridicate în calea venirii sale, iar botezul lui Ioan vrea să conducă tocmai la această eliberare a căii pe care va veni Mesia.

Însă Botezătorul nu ne invită în primul rând să devenim asceți asemenea lui, să adoptăm același stil de viață ca al său. A pregăti calea Domnului înseamnă un alt lucru, iar acesta este exprimat foarte clar prin îndemnul: “Convertiți-vă, pentru că s-a apropiat Împărăția cerurilor… Faceți deci roade vrednice de pocăința voastră și nu spuneți în voi înșivă: avem pe Abraham de părinte; căci vă spun că Dumnezeu poate să ridice fii lui Abraham chiar și din pietrele acestea. Securea e pusă deja la rădăcina copacilor: deci tot copacul care nu aduce rod bun va fi tăiat…”. Așadar Ioan consideră că două lucruri sunt cele mai urgente: convertirea noastră, și a nu ne considera în regulă, bazându-ne pe o siguranță falsă, aceea de a aparține cu numele unei anumite categorii privilegiate.

În primul rând: “Convertiți-vă…faceți roade vrednice de pocăința voastră”. A ne converti înseamnă a ne schimba mentalitatea, a schimba modul de a gândi și de a trăi. În limbajul profeților înseamnă a ne întoarce de pe căile greșite și a merge pe calea cea dreaptă, pe calea care conduce spre Domnul. Este o îndreptare a întregii noastre ființe spre lumea lui Dumnezeu, spre iubirea Sa. Iar la această mișcare de întoarcere spre Domnul suntem provocați de fiecare dată când participăm la Sfânta Liturghie și, la începutul Rugăciunii Euharistice, suntem invitați de celebrant: “Sus inimile!” Atunci când noi răspundem “le avem la Domnul” îi prezentăm Lui voința noastră de a ne converti.

Dar această îndreptare a existenței spre Dumenezeu trebuie să se verifice prin “roade vrednice de pocăință”, adică prin fapte. Iar convertirea reală, cea care aduce roade, se realizează punându-l pe Dumnezeu în locul ocupat de obicei de eu-l nostru. Înseamnă faptul că Domnul devine norma gândurilor și acțiunilor noastre, adică a face ca viața de fiecare zi să nu fie separată în mod artificial de viața de credință. Convertirea trebuie să fie radicală, fără jumătăți de măsură, întrucât nu este o schimbare parțială sau numai exterioară: presupune trecerea de la logica egoismului la aceea a iubirii, de la grija exagerată de sine la oferirea de sine. Iar acest întreg proces al convertirii presupune perceperea harului, a iubirii lui Dumnezeu care ne însoțește în fiecare moment. Este ca o întoarcere acasă (ne aducem aminte de parabola fiului risipitor și întoarcerea sa acasă), o regăsire a identității noastre și astfel, o recuperare a profundei noastre umanități. Convertirea va însemna pentru mulți dintre noi hotărârea de a nu da curs ispitei, atât de prezentă în omul modern, de a-l lăsa deoparte pe Dumnezeu, pentru că e considerat prea exigent și incomod, până la a-L elimina pur și simplu pentru că este considerat un element inutil al propriei vieți.

În al doilea rând ultimul dintre profeți ne adresează îndemnul de a nu trăi cu iluzia unor false siguranțe. Adresându-se fariseilor și saduceilor, Ioan Botezătorul dorește să îi convingă că apartenența la poporul lui Abraham nu este un motiv suficient pentru a se considera scutiți de judecata iminentă. Nu etnia contează, sau simpla apartenență instituțională, ci credința. Mântuirea nu este un fapt care vine de la sine pentru nimeni. Și cel drept trebuie să se convertească și să iasă din propriul individualism. Suntem așadar puși în gardă asupra pericolului de a ne considera creștini numai datorită unor anumite tradiții moștenite de la familie sau din cultura în care trăim, și nu datorită unei alegeri personale și conștiente a vieții cu Dumnezeu. De câte ori oare nu reducem creștinismul la tradițiile și practicile exterioare, fără a ne angaja în practicarea poruncilor lui Dumnezeu, mai ales cea a iubirii aproapelui?

Primele două lecturi ne pot ajuta să înțelegem cât de concretă trebuie să fie convertirea noastră, oferindu-ne două indicații concrete asupra pregătirii venirii Domnului. Profetul Isaia în prima lectură prevestindu-l pe Mesia ne oferă și un model de urmat: “nu va judeca după înfățișare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate și va hotărî cu nepărtinire asupra sărmanilor din țară”. Iar Sf. Paul este mult mai lapidar: “primiți-vă unii pe alții precum și Cristos v-a primit pe voi”. Ne putem opri asupra îndemnului Sf. Paul adresat romanilor dar și nouă tuturor. În comunitatea din Roma nu exista concordie, unitatea avea de suferit. Două grupuri erau pe poziții diferite și se judecau unii pe alții. Apostolul le aduce aminte de evenimentul care stă la temelia comunității lor și oricărei comunități: Cristos i-a primit mai întâi, și pe unii si pe alții, atunci când i-a împăcat cu Dumnezeu și i-a introdus în familia unde toți sunt fii ai aceluiași Tată iar El, Isus, este Domnul, Învățătorul, fratele mai mare.

Iată o convertire concretă: a-l primi pe aproapele, pentru a vorbi cu el unicul limbaj al dragostei lui Cristos. Unitatea, comuniunea este semnul realizării erei mesianice prevestită de Isaia. Caracterele noastre sunt foarte diferite: unul este leu, altul viperă, altul e miel, ș.a.m.d., dar cu toții suntem chemați să trăim nu după instincte, nu după interesele de moment, dar suntem chemați să trăim în pacea ce derivă din exercitarea milostivirii și a primirii celuilalt după modelul lui Cristos. Iar acest eveniment al primirii noastre de către Cristos devine actual de fiecare dată când participăm la Sf. Liturghie. Cristos ne primește pe toți la masa sa sfântă, ne purifică prin puterea pătimirii sale și ne dăruiește viața dumnezeiască. Cum să nu plecăm de la Sf. Liturghie cu inimile reînnoite de legătura fraternă realizată de Cristos și să nu ne facem spațiu în inimă pentru ceilalți?

Ritul latin