Start > Ritul latin > Duminica I din Advent

Duminica I din Advent

30 November 2007
1,080 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica I-a din Advent (Anul A)

Perioada Adventului pe care o începem în această duminică, este o perioadă de așteptare, de speranță, și în același timp de pregătire pentru venirea lui Isus Cristos, și tocmai de aceea are o nuanță de bucurie. Din sufletul și inima noastră vor trebui să iasă necontenit strigăte, rugăciuni, chemări, ca Mesia, Cristos, să vină, să coboare în mijlocul nostru. Aceste zile pe care noi le trăim începând de astăzi și până la nașterea Domnului Cristos au o semnificație particulară. Timpul acesta se caracterizează prin două mișcări convergente; prima: aceea a lui Dumnezeu care ia inițiativa, așa cum a făcut-o la prima creație, și sfâșie cerurile pentru a se întâlni cu noi; el vine cu iubirea sa fără margini în întâmpinarea noastră. A doua: cea a omului care este invitat să iasă din izolarea sa, din starea în care se află, pentru a răspunde lui Dumnezeu.

Dar pentru a putea înțelege și trăi mai bine acest timp să vedem ce înseamnă cuvântul “advent”. Termenul latin “adventus” înseamnă “sosire” sau “venire”. Primele indicii ale Adventului le găsim în Orient la începutul secolului al V-lea. Tot în acest secol găsim la Roma deja structurată perioada de Advent în patru săptămâni – timp în care creștinii meditau în mod deosebit profețiile din Vechiul Testament. Inițial semnifica o perioadă de pregătire, nu atât pentru nașterea lui Isus, cât mai ales pentru a doua lui venire pe pământ, Parusia.

Normele actuale liturgice caracterizează astfel această perioadă: “Perioada Adventului are o dublă caracteristică: e timp de pregătire la solemnitatea Nașterii Domnului în care ne amintim de prima venire a Fiului lui Dumnezeu între oameni și totodată este timpul în care printr-o atare amintire sufletul este condus spre așteptarea celei de-a doua veniri a lui Cristos, de la sfârșitul timpurilor”.

Lectura întâi a duminicii de astăzi, din cartea profetului Isaia, este un scurt dar important fragment pentru drumul nostru în acest timp de pregătire; ne descrie viziunea pe care a avut-o profetul. În această măreață viziune a viitorului, profetul contemplă Ierusalimul mesianic, ceresc, spre care se vor îndrepta într-o zi toate popoarele (evrei și păgâni), sigure că în el vor găsi pacea la care aspiră.

Acest text a fost redactat, cu siguranță, după căderea Ierusalimului, cucerit și devastat de regele din Babilon, Nabucodonosor (587). Evreii, în acest timp, ardeau de dorul de a merge la casa Domnului, pentru a se întâlni iarăși cu el. Dar iată că profetul, în viziunea sa escatologică, zărește de departe ziua Domnului, dar și noua cetate ridicată din ruinele sale, noul Ierusalim, în care toate popoarele pământului, fără nici o deosebire, împăcate între ele, îndreptându-se spre el, vor deveni cetatea lui Dumnezeu, o cetate a păcii și a luminii. Ierusalimul este și figura Bisericii, orânduită de Dumnezeu ca “sacramentul universal al mântuirii”: ea deschide brațele tuturor oamenilor pentru a-i conduce la Cristos, pentru ca urmând învățăturile lui să trăiască ca frații, în înțelegere și pace.

Mesajul textului este clar, fără prea multe silogisme. Ceea ce se desprinde cu claritate este chemarea universală adresată tuturor popoarelor, chemare care vine din partea lui Dumnezeu: dar este o chemare atât la judecată, cât și la pacea sa, la lumina sa.

Trăind această bucurie a chemării universale la lumina Împărăției lui Dumnezeu, să spunem și noi cu psalmistul: “Vom merge cu bucurie în casa Domnului” (Ps 122), căci ce bucurie este mai mare decât aceea de a sta în preajma Domnului?

Intrând în ambianța Noului Testament, mai bine zis în textul lecturii a doua de astăzi, auzim în Scrisoarea către Romani cum logica lui Paul, bine motivată, nu mai lasă spațiu ezitării sau indeciziei. Aceste versete din lectura a doua l-au impresionat enorm pe Augustin, ceea ce l-a determinat să-și schimbe total viața. În vara anului 386, tânărul Augustin se plimba într-o splendidă grădină din Cassiciacum, aproape de Milano, dar fața sa chinuită nu se potrivea cu frumusețea încântătoare a acelei grădini. O adevărată furtună îi pustia sufletul. Frământat, umbla de ici-colo, își frângea mâinile, strângea din pumni și zicea: “Până când? Până când voi zice mâine și iar mâine? Pentru ce nu acum? De ce să nu pun în acest ceas capăt stării mele de rușine?” Deodată aude din casa vecină glasul unui copil: “Ia și citește”. Intră imediat în casa prietenului său Verecundus, deschide Sfânta Scriptură la întâmplare și ochii îi cad asupra cuvintelor sfântului Paul din scrisoarea către Romani 13,11: “Acum este ceasul să vă treziți din somn; mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am primit credința. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să ne dezbrăcăm, așadar de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu hainele luminii”. Când a terminat de citit aceste cuvinte, Augustin nu mai era cel de dinainte. Astăzi este printre marii sfinți ai Bisericii occidentale: sfântul Augustin.

Dacă vom simți în aceste zile un zbucium, o frământare a inimii, să știm că nu e altcineva decât Cristos care încearcă să deschidă ușa și să intre în sufletul nostru.

Textul din evanghelia sfântului Matei scoate în evidență cum Domnul îi avertizează pe ucenicii săi că va veni în momentul când mai puțin va fi așteptat: “Vigilate ergo quia nescitis qua hora Dominus vester venturus sit. Illud autem scitate, quoniam si sciret pater familias qua hora fur venturus esset, vigilare utique et non sineret perfodi domum suam” (“Vegheați deci că nu știți în care ceas va veni Domnul vostru. Să o știți: dacă stăpânul casei ar cunoaște ceasul la care vine hoțul ar sta de veghe și nu ar lăsa să i se spargă casa” Mt 24,42-43). De aceea trebuie să veghem, să ne pregătim din timp pentru venirea sa, ca să nu fim luați prin surprindere.

În această pericopă evanghelică, Isus pune accent pe surprinzătoarea sa venire: “Vegheați deci, că nu știți când va veni Domnul”. Așadar, trebuie să avem o stare de veghe, o stare de așteptare, dar nu o stare de frică și de spaimă. Stăpânul care trebuie să vină este de-al casei și trebuie să vină. Nu se știe când; că va veni dimineața, că va veni seara, nu se știe, dar știm că trebuie să vină. Lucrul cel mai important este ca cei din casă să fie la locurile lor de veghere. Este o veghere pe care fiecare trebuie să încerce să o realizeze. De aceea, tema în evanghelie este cea a vegherii. Starea creștinului adevărat trebuie să fie starea de veghere și nu o stare de toropeală, căci în Sfânta Scriptură starea de toropeală este echivalentă cu starea de păcat.

Iată un fapt care s-a întâmplat în Italia, la sfârșitul anului 1994. Nicolas, un copil venit în Italia în vacanță cu familia sa, în timp ce dormea liniștit pe bancheta din spate a mașinii, a fost rănit grav într-un schimb de focuri de criminalii care voiau să-i jefuiască familia. Nicolas a fost dus la spital cu un aparat de respirat, dar violența i-a curmat scurta viață.

Desigur, un fapt care ar trebui să ne dea de gândit foarte mult în legătură cu starea în care ne aflăm. Ceea ce vrea să ne spună acest exemplu este că indiferent de ce condiție suntem, bogați sau săraci, copii sau bătrâni, bărbați sau femei, trebuie să fim oricând gata pentru întâlnirea cu Domnul. Mesajul lui Cristos de a veghea este valabil pentru fiecare dintre noi, indiferent la ce vârstă ne aflăm. Să nu ne jucăm cu veșnicia noastră, cu destinul nostru.

Vegherea este o virtute exigentă: ea cere fidelitate față de datoriile credinței și ale dragostei, din care cauză se transformă în perseverență. Vegherea cere dezlipirea și renunțarea la cele pământești, dar nu o renunțare sentimentală, ci concretă.

Și acum, luminați de mesajul lui Cristos, făcându-ne o examinare a conștiinței, ne punem întrebarea: am vegheat eu până acum, ascultând de avertismentul Mântuitorului? Această dimensiune escatologică a vieții trebuie să știm că nu este ceva marginal; de la nașterea noastră, noi începem drumul spre Domnul, căci toată viața noastră trebuie să fie o pregătire pentru întâlnirea cu Domnul.

Când mareșalul Antonescu a preluat conducerea țării, laitmotivul său era: “Va trebui ca totdeauna să fim gata să dăm socoteală de actele noastre. Istoria le va judeca!” Noi, creștinii, suntem gata să dăm socoteală de actele vieții noastre? Trebuie să fim mereu pregătiți, deoarece nu istoria le va judeca, ci judecătorul istoriei – Cristos însuși.

Desigur, în drumul nostru spre întâlnirea cu Isus Cristos trebuie să fim conștienți că nu suntem singuri pe acest drum. Așa cum odinioară Maria a fost alături de Isus în momentele cele mai grele, chiar și în momentul răstignirii, așa este cu noi pe drumul nostru spre Cristos, care este viața noastră. Dar noi, după cum ne îndeamnă unul din documentele Conciliului al II-lea din Vatican, “trebuie să ne străduim să împlinim cu fidelitate îndatoririle pământești, călăuziți de spiritul evangheliei” (GS 43).

Dacă în viața noastră am vegheat mereu în spiritul evangheliei ca să nu se stingă candela faptelor noastre bune, atunci nu ne va fi frică de Cristos, ci vom avea puterea să spunem din tot sufletul:

Voi, neguri, bezne, nori și noapte,
Ce-ați înecat pământ și zare,
Fugiți: se-albește cerul, iată,
Cristos din cer din nou apare.

Vasile Pană

Ritul latin