Start > Ritul latin > Duminica a II-a din Advent

Duminica a II-a din Advent

26 November 2007
828 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a II-a din Advent (Anul A)

În viața fiecărui om, în evenimentele și etapele prin care trece se verifică întotdeauna o constantă: așteptarea. Oamenii așteaptă … așteaptă să li se împlinească o dorință, așteaptă să vină o aniversare, un eveniment, așteaptă să se întâlnească cu un prieten sau coleg, așteaptă și întotdeauna se bucură când li se împlinește ceea ce au programat sau prevăzut.

Bazându-se pe această constantă umană, Biserica ne invită în acest timp al Adventului să ne pregătim creștinește pentru marea solemnitate a Nașterii Domnului nostru Isus Cristos, și iată că deja ne aflăm în duminica a doua din Advent, timp special pe care fiecare din noi trebuie să-l înțeleagă și să-l trăiască așa cum cere Biserica.

Însă constanta umană pe care se bazează Biserica este umplută în această duminică de modul în care trebuie să se pregătească fiecare creștin și ce trebuie să aștepte el de la venirea Domnului, de la nașterea lui din Preacurata Fecioară. Dacă am fost atenți la evanghelie, am observat că Ioan Botezătorul, premergătorul lui Isus, desfășura o intensă activitate în câmp pastoral am spune noi astăzi. Era în febra pregătirilor pentru venirea Domnului : striga, postea, îndemna pe toți la pocăință pentru că… împărăția cerurilor se apropia. Pocăința era deci modul de așteptare al oamenilor de atunci. Prin pocăință Ioan încerca să-i sensibilizeze pe iudei să se pregătească pentru venirea împărăției lui Dumnezeu. Dar cum se realiza această pocăință? Prin mărturisirea păcatelor și botezul lui Ioan, după cum am citit în evanghelie. Însă în afară de acestea, mai întâi și mai întâi era necesară convertirea inimii adică schimbarea radicală a vieții din interior, a formalismului extern pe care unele clase sus puse ca fariseii și saduceii îl practicau cu multă “nonșalanță”. Ioan Botezătorul denunța cu duritate acest formalism extern, această etalare a valorilor spirituale numai de ochii lumii; exemplul vieții sale era edificator în acest sens: întreaga viață a lui Ioan nu a fost decât un glas care striga și îndemna la pocăință; cu mult înainte de a predica altora convertirea și pocăința, el le realizează în persoana lui; mai înainte de a începe să strige în pustiu, el a trăit în pustiu și în tăcerea lui a pregătit calea Domnului în el însuși, a netezit cărarea către inima sa, mult mai înainte de a-i îndemna și pe alții să facă la fel, să se pregătească la fel ca și el.

Dar poate ne întrebăm pentru ce trebuia și trebuie și astăzi atâta pregătire? De ce să mă pregătesc?, ar spune astăzi unii. Cine vine? … În antichitate, când un împărat trebuia să viziteze oficial o cetate, se făceau pregătiri cu o lună înainte pentru a îndemna poporul să-i iasă în întâmpinare și să-i repare drumurile și podurile pe unde trebuia să treacă. Ei bine, dacă pentru un împărat care la urma urmei este tot un om ca și noi se făceau atâtea pregătiri, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim noi când îl așteptăm pe împăratul împăraților, pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Pregătirea pe care o făcea Ioan odinioară și la care suntem și noi chemați astăzi, este așadar pentru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care în nemărginita sa iubire și bunătate, a binevoit să ne mântuiască. Iată motivul pregătirii noastre: mântuirea; zilele dreptății și ale păcii se apropie; Cristos vine și trebuie să-l primim cum se cuvine pentru a trăi din plin timpul său pe care profetul Isaia, în prima lectură de astăzi, îl descrie cu imagini atât de familiare luate din lumea animalelor. Dacă animalele care de obicei se vânează unele pe altele vor trăi în acel timp în pace și bunăînțelegere, cu atât mai mult omul, care este culmea creației lui Dumnezeu, dotat cu libertate de gândire și acțiune. Timpul lui Cristos va fi un timp de pace în care tot pământul va fi plin de cunoștința lui Dumnezeu, și nu va mai fi nici o nenorocire deoarece Cristos va fi un steag pentru popoare, steag care arborat pe catargul corabiei sale care este Biserica, ne conduce cu siguranță în patria cerească. Iată de ce e necesară pregătirea și mai ales convertirea inimii, schimbarea vieții din interior.

Trăim astăzi în mijlocul unei societăți consumiste și materialiste, în care puțini oameni își mai amintesc de Dumnezeu. Valul materialismului ne poate lua și pe noi creștinii, și poate chiar atunci când nu ne așteptăm. Însă având ca bază a vieții noastre pe Cristos care a spus: “adunați-vă comori în cer și nu aici pe pământ“, ne putem salva pe noi înșine și în același timp și pe aproapele nostru pentru că mântuirea este pentru toți. De aceea Biserica ne cheamă în fiecare duminică și ne oferă hrană pentru sufletele noastre, mai ales acum în Advent când îl așteptăm pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul nostru.

Sufletul care este spiritual are nevoie de hrană spirituală, iar această hrană spirituală ne-o oferă Cristos prin sacramentele sale în care este prezent și acționează. Mai ales în dumnezeiasca Euharistie, Cristos ni se oferă pe el însuși ca să avem și noi din Duhul lui: Duhul înțelepciunii și al înțelegerii, Duhul sfatului și al tăriei, Duhul cunoștinței și al fricii de Domnul, așa cum le enumeră prima lectură. Sunt de fapt, dacă ne amintim de perioada în care ne pregăteam pentru primirea Sfântului Mir, darurile Duhului Sfânt care fac ca în viața creștinului adevărat să fie prezent Dumnezeu și viața lui. Aceste daruri ni le oferă Mântuitorul prin venirea sa pe lume, ministerul său printre oameni, patima, răstignirea, moartea și învierea sa. La aceste daruri îi chema și Ioan Botezătorul pe iudei prin pocăința și botezul pe care le predica.

La aceste daruri sfinte ne cheamă și pe noi astăzi glasul Bisericii. În același timp Dumnezeu ne lasă liberi ca să decidem, nu ne forțează în decizie. El ni se dezvăluie prin Fiul său și ne explică prin glasul Bisericii opera măreață pe care a înfăptuit-o prin el. Depinde așadar numai de noi dacă ne pregătim sau nu ne pregătim pentru venirea lui Cristos, dacă-l acceptăm sau nu îl acceptăm, dacă vom crede sau nu în Cel care din iubire s-a jertfit pentru răscumpărarea noastră. Zilele dreptății și ale păcii vor veni, dar important este ca ele să nu treacă pe lângă noi iar noi să rămânem nepăsători și indiferenți, adică fără să le valorificăm densitatea mântuirii, fără să-l primim și să-l preamărim pe Cristos.

Tocmai de aceea Biserica ne cheamă astăzi, în duminica aceasta din Advent, mai intens, mai insistent la pocăință, la convertirea inimii. Dar nu numai la pocăință ci și la speranță … Speranța, spune un proverb oriental, este oxigenul vieții: “speră și vei trăi“. Dacă speranța noastră este Cristos vom trăi veșnic pentru că cine îl are pe Cristos nu moare în veci. Pocăința adevărată, din inimă, unită cu speranța face din viața creștinului un adevărat izvor de sevă dumnezeiască. Convertirea trebuie să fie pentru noi cheia credinței. Numai acela nu se teme de păcat care nu crede în Dumnezeu și nu se convertește. Convertirea include răbdarea și mângâierea de care ne amintește Sf. Paul în lectura a doua de astăzi. Această răbdare și mângâiere care ne vin din convertire și urmarea cu fidelitate a poruncilor lui Dumnezeu, ne vor face și pe noi, așa cum spune Sf. Paul, să-l preamărim și să-l slăvim pe Dumnezeu, în așteptarea venirii sale definitive la sfârșitul veacurilor, atunci când totul va fi dat pe față și va fi un cer nou și un pământ nou. În acest mod, zilele dreptății și ale păcii în care ne vom întâlni cu Dumnezeu, vor fi pentru noi zile de har și binecuvântare, zile în care îl vom preamări și vom cânta lauda numelui său pentru că ne-a mântuit.

Eusebiu Cozma

Ritul latin