Predici

În viaţa fiecărui om, în evenimentele şi etapele prin care trece se verifică întotdeauna o constantă: aşteptarea. Oamenii aşteaptă … aşteaptă să li se împlinească o dorinţă, aşteaptă să vină o aniversare, un eveniment, aşteaptă să se întâlnească cu un prieten sau coleg, aşteaptă şi întotdeauna se bucură când li se împlineşte ceea ce au programat sau prevăzut.

Bazându-se pe această constantă umană, Biserica ne invită în acest timp al Adventului să ne pregătim creştineşte pentru marea solemnitate a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, şi iată că deja ne aflăm în duminica a doua din Advent, timp special pe care fiecare din noi trebuie să-l înţeleagă şi să-l trăiască aşa cum cere Biserica.

Însă constanta umană pe care se bazează Biserica este umplută în această duminică de modul în care trebuie să se pregătească fiecare creştin şi ce trebuie să aştepte el de la venirea Domnului, de la naşterea lui din Preacurata Fecioară. Dacă am fost atenţi la evanghelie, am observat că Ioan Botezătorul, premergătorul lui Isus, desfăşura o intensă activitate în câmp pastoral am spune noi astăzi. Era în febra pregătirilor pentru venirea Domnului : striga, postea, îndemna pe toţi la pocăinţă pentru că… împărăţia cerurilor se apropia. Pocăinţa era deci modul de aşteptare al oamenilor de atunci. Prin pocăinţă Ioan încerca să-i sensibilizeze pe iudei să se pregătească pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Dar cum se realiza această pocăinţă? Prin mărturisirea păcatelor şi botezul lui Ioan, după cum am citit în evanghelie. Însă în afară de acestea, mai întâi şi mai întâi era necesară convertirea inimii adică schimbarea radicală a vieţii din interior, a formalismului extern pe care unele clase sus puse ca fariseii şi saduceii îl practicau cu multă “nonşalanţă”. Ioan Botezătorul denunţa cu duritate acest formalism extern, această etalare a valorilor spirituale numai de ochii lumii; exemplul vieţii sale era edificator în acest sens: întreaga viaţă a lui Ioan nu a fost decât un glas care striga şi îndemna la pocăinţă; cu mult înainte de a predica altora convertirea şi pocăinţa, el le realizează în persoana lui; mai înainte de a începe să strige în pustiu, el a trăit în pustiu şi în tăcerea lui a pregătit calea Domnului în el însuşi, a netezit cărarea către inima sa, mult mai înainte de a-i îndemna şi pe alţii să facă la fel, să se pregătească la fel ca şi el.

Dar poate ne întrebăm pentru ce trebuia şi trebuie şi astăzi atâta pregătire? De ce să mă pregătesc?, ar spune astăzi unii. Cine vine? … În antichitate, când un împărat trebuia să viziteze oficial o cetate, se făceau pregătiri cu o lună înainte pentru a îndemna poporul să-i iasă în întâmpinare şi să-i repare drumurile şi podurile pe unde trebuia să treacă. Ei bine, dacă pentru un împărat care la urma urmei este tot un om ca şi noi se făceau atâtea pregătiri, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim noi când îl aşteptăm pe împăratul împăraţilor, pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Pregătirea pe care o făcea Ioan odinioară şi la care suntem şi noi chemaţi astăzi, este aşadar pentru Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care în nemărginita sa iubire şi bunătate, a binevoit să ne mântuiască. Iată motivul pregătirii noastre: mântuirea; zilele dreptăţii şi ale păcii se apropie; Cristos vine şi trebuie să-l primim cum se cuvine pentru a trăi din plin timpul său pe care profetul Isaia, în prima lectură de astăzi, îl descrie cu imagini atât de familiare luate din lumea animalelor. Dacă animalele care de obicei se vânează unele pe altele vor trăi în acel timp în pace şi bunăînţelegere, cu atât mai mult omul, care este culmea creaţiei lui Dumnezeu, dotat cu libertate de gândire şi acţiune. Timpul lui Cristos va fi un timp de pace în care tot pământul va fi plin de cunoştinţa lui Dumnezeu, şi nu va mai fi nici o nenorocire deoarece Cristos va fi un steag pentru popoare, steag care arborat pe catargul corabiei sale care este Biserica, ne conduce cu siguranţă în patria cerească. Iată de ce e necesară pregătirea şi mai ales convertirea inimii, schimbarea vieţii din interior.

Trăim astăzi în mijlocul unei societăţi consumiste şi materialiste, în care puţini oameni îşi mai amintesc de Dumnezeu. Valul materialismului ne poate lua şi pe noi creştinii, şi poate chiar atunci când nu ne aşteptăm. Însă având ca bază a vieţii noastre pe Cristos care a spus: “adunaţi-vă comori în cer şi nu aici pe pământ“, ne putem salva pe noi înşine şi în acelaşi timp şi pe aproapele nostru pentru că mântuirea este pentru toţi. De aceea Biserica ne cheamă în fiecare duminică şi ne oferă hrană pentru sufletele noastre, mai ales acum în Advent când îl aşteptăm pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru.

Sufletul care este spiritual are nevoie de hrană spirituală, iar această hrană spirituală ne-o oferă Cristos prin sacramentele sale în care este prezent şi acţionează. Mai ales în dumnezeiasca Euharistie, Cristos ni se oferă pe el însuşi ca să avem şi noi din Duhul lui: Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoştinţei şi al fricii de Domnul, aşa cum le enumeră prima lectură. Sunt de fapt, dacă ne amintim de perioada în care ne pregăteam pentru primirea Sfântului Mir, darurile Duhului Sfânt care fac ca în viaţa creştinului adevărat să fie prezent Dumnezeu şi viaţa lui. Aceste daruri ni le oferă Mântuitorul prin venirea sa pe lume, ministerul său printre oameni, patima, răstignirea, moartea şi învierea sa. La aceste daruri îi chema şi Ioan Botezătorul pe iudei prin pocăinţa şi botezul pe care le predica.

La aceste daruri sfinte ne cheamă şi pe noi astăzi glasul Bisericii. În acelaşi timp Dumnezeu ne lasă liberi ca să decidem, nu ne forţează în decizie. El ni se dezvăluie prin Fiul său şi ne explică prin glasul Bisericii opera măreaţă pe care a înfăptuit-o prin el. Depinde aşadar numai de noi dacă ne pregătim sau nu ne pregătim pentru venirea lui Cristos, dacă-l acceptăm sau nu îl acceptăm, dacă vom crede sau nu în Cel care din iubire s-a jertfit pentru răscumpărarea noastră. Zilele dreptăţii şi ale păcii vor veni, dar important este ca ele să nu treacă pe lângă noi iar noi să rămânem nepăsători şi indiferenţi, adică fără să le valorificăm densitatea mântuirii, fără să-l primim şi să-l preamărim pe Cristos.

Tocmai de aceea Biserica ne cheamă astăzi, în duminica aceasta din Advent, mai intens, mai insistent la pocăinţă, la convertirea inimii. Dar nu numai la pocăinţă ci şi la speranţă … Speranţa, spune un proverb oriental, este oxigenul vieţii: “speră şi vei trăi“. Dacă speranţa noastră este Cristos vom trăi veşnic pentru că cine îl are pe Cristos nu moare în veci. Pocăinţa adevărată, din inimă, unită cu speranţa face din viaţa creştinului un adevărat izvor de sevă dumnezeiască. Convertirea trebuie să fie pentru noi cheia credinţei. Numai acela nu se teme de păcat care nu crede în Dumnezeu şi nu se converteşte. Convertirea include răbdarea şi mângâierea de care ne aminteşte Sf. Paul în lectura a doua de astăzi. Această răbdare şi mângâiere care ne vin din convertire şi urmarea cu fidelitate a poruncilor lui Dumnezeu, ne vor face şi pe noi, aşa cum spune Sf. Paul, să-l preamărim şi să-l slăvim pe Dumnezeu, în aşteptarea venirii sale definitive la sfârşitul veacurilor, atunci când totul va fi dat pe faţă şi va fi un cer nou şi un pământ nou. În acest mod, zilele dreptăţii şi ale păcii în care ne vom întâlni cu Dumnezeu, vor fi pentru noi zile de har şi binecuvântare, zile în care îl vom preamări şi vom cânta lauda numelui său pentru că ne-a mântuit.

Eusebiu Cozma

volum colectiv ITRC Ritul latin