Start > Ritul latin > Legea muncii a repaosului și a odihnei

Legea muncii a repaosului și a odihnei

15 November 2007
1,121 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXIII-a de peste an (Anul C)

La începutul acestei Liturghii am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a spus: “Planuri de pace am, și nu de zurbavă ori de calamități” (Antifonul introductiv). De fapt, citind noi Evanghelia de astăzi, care nu este decât o parte din cuvântările escatologice ale lui Isus, am putea-o lua drept o vestire de nenorociri, pentru că ne vorbește despre războaie și răzmerițe, despre răscoale și cutremure de pământ, despre foamete și ciumă. Însă în realitate, acesta este un mesaj al păcii. Evanghelistul Luca vrea să spună că nenorociri de tot felul de calamități vor mai fi încă, pentru că toate acestea fac parte integrantă din istoria omenirii, și pe care nu le-a adus Isus.

Ceea ce a adus Isus este mai degrabă posibilitatea de a depăși toate acestea prin credința în numele Său: “Nici un păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră vă veți câștiga sufletele voastre”. Cu toate acestea noi nu putem tăgădui cu toată sforțarea lui Luca de a face mai puțin dramatic și mai conform situației Bisericii din vremea sa discursul lui Isus – acesta ne pune în față un adevăr foarte auster: “Nu va rămânea piatră peste piatră”, nu numai din zidurile templului din Ierusalim, și nici numai din acel edificiu mai mare care este mecanismul lumii: “Chipul acestei lumi trece” a fost concluzia pe care Sfântul Paul a tras-o din aceste discursuri (1Corinteni 7,31).

În lume, viața ucenicului, capătă dintr-odată un aspect nou: este viața de așteptare și de veghere, este viața călătorului, a pelegrinului, nu a celui înscăunat și sedentar. Ce s-a întâmplat atunci? Se pare că în una dintre primele comunități creștine – cea din Tesalonic – existau credincioși care trăgeau din acea idee o urmare imediată: nu are nici un rost să mai trudești, să mai muncești, să mai produci, din moment ce totul este trecător. Mai bine să trăim zi de zi, fără nici o obligație pe termen lung, și în caz că nu vom avea ce mânca vom putea recurge la expediente dintre cele mai năstrușnice. Unora ca acestora, apostolul le răspunde în cea de-a doua lectură de azi: “… unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se țin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceștia și îi sfătuim în Numele Domnului nostru Isus Cristos să-și mănânce pâinea lucrând în liniște. Când eram la voi vă spuneam lămurit: ‘Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce’”.

La începutul fragmentului citit, Paul amintește pilda sa personală spunând: “N-am mâncat de pomană pâinea nimănui, ci lucrând și ostenindu-ne am muncit zi și noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi”. Cunoaștem și din alte surse că Paul muncea într-adevăr (făcea corturi) pentru ca prin munca lui să-i poată ajuta pe frații lipsiți de cele absolut trebuincioase sau chiar de o meserie. Așa ceva era o noutate pentru oamenii din Corint sau din Tesalonic. Cultura din care făceau ei parte disprețuia munca brută, cu brațele, socotind că este degradantă pentru om și că o atare muncă trebuie lăsată pe seama sclavilor și a idioților.

Paul însă cunoaște și o altă cultură, Biblia, care îi oferă pilde cu totul contrare acestora. Prima pagină din Biblie îl prezintă pe însuși Dumnezeu ca model de urmat în câmpul muncii: Dumnezeu lucrează șase zile întregi și numai în a șaptea se odihnește, stabilind în felul acesta – bineînțeles simbolic – legea muncii: dreptul atât la muncă cât și la odihnă. Toate acestea mai înainte de apariția păcatului. Prin urmare munca nu este o pedeapsă survenită în urma păcatului, ci face parte din însăși firea lucrurilor. Drept pedeapsă avem numai suferința și oboseala pe care o îndurăm în urma unei munci grele. Munca manuală este tot atât de respectabilă ca și cea intelectuală ori chiar spirituală. Muncii manuale Isus îi dedică vreo douăzeci de ani (presupunând că a început să muncească la vârsta de 13 ani), și pentru munca apostolică folosește de-abia doi sau trei ani, tocmai pentru acea muncă pentru care venise în această lume.

În zilele noastre, toți oamenii admit necesitatea și demnitatea muncii manuale și nu mai puțin a celei intelectuale, însă părerile sunt împărțite atunci când vine vorba despre munca în sine și locul ei în viața de toate zilele. Esențialmente, pentru Karl Marx, munca este o alienare. Muncind, omul se obiectivizează în produs, se preschimbă în acesta, deoarece esența lui se reduce la forță de muncă, și din moment ce în societatea actuală rodul muncii este sustras muncitorului, însăși realitatea lui este sustrasă; el se află pauperizat și ca atare alienat. Noi nu descalificăm tot ceea ce a spus Marx despre muncă, numai pentru că nu ar fi unul dintre ai noștri. Așa cum spunea Paul că le este dator grecilor, care erau păgâni, tot așa Biserica îi este datoare lui Karl Marx, care a fost ateu, deoarece numai lui îi datorează interesul suscitat pentru problemele muncii și ale muncitorilor, ca de altfel și toate ideile lui bune în această privință: “Biserica, – spune Conciliul Vatican II – recunoaște că mult ajutor a avut și va avea, chiar și din partea celor care i s-au opus și care au persecutat-o” (Gaudium et Spes 44).

Însă viziunea pe care o are Biserica despre muncă diferă de cea a lui Marx, pentru că diferă și concepția pe care o are Biserica despre om. Omul nu este o forță de muncă, ci un fiu al lui Dumnezeu, destinat unei desăvârșiri veșnice, care nu se alienează în muncă, ci se realizează, pentru că “Faptele sale îl vor urma” (Apocalips 14,13). Munca, fie executată independent ori subordonată altora, aparține imediat persoanei, care-i imprimă natura sa, ca un sigiliu, supunând-o voinței proprii. În mod obișnuit, prin muncă omul își procură pâinea cea de toate zilele pentru el și pentru toți ai săi, comunică cu alți oameni, practicând o adevărată dragoste, și în felul acesta colaborează la completarea creației divine. Credința ne spune că oferind lui Dumnezeu munca, omul se asociază la opera răscumpărătoare a lui Cristos, care muncind la Nazaret cu propriile lui mâini, a conferit muncii cea mai înaltă distincție. De aici, fiecărui om îi revine dreptul la muncă ca și obligația de a munci cu credință.

În raport cu condițiile create, societatea are menirea de a-i ajuta pe cetățeni pentru ca aceștia să poată afla un loc de muncă corespunzător pregătirii lor intelectuale și profesionale. Pe lângă aceasta munca trebuie remunerată, în așa fel încât să garanteze mijloace suficiente care să permită omului și familiei sale o viață demnă pe plan material, social, cultural și spiritual, corespunzătoare activității și gradului de randament economic al fiecăruia, ca și aportului adus binelui obștesc” (Gaudium et Spes, 67). Prin urmare, munca nu este altceva decât participarea la acțiunea creatoare a lui Dumnezeu și la acțiunea răscumpărătoare a lui Cristos, fiind în același timp însăși realizarea omului.

Însă munca mai înseamnă și altceva foarte deosebit: oboseală, necaz, izvor de certuri și conflicte; cu alte cuvinte munca este o problemă, care asumă această valență negativă a pedepsei, așa cum citim în Cartea Genezei: “În sudoarea frunții tale îți vei mânca pâinea”, adică în urma păcatului. Istoria lui Cain și a lui Abel este istoria tragică a primului conflict de muncă, pe care Biblia îl explică și îl analizează cu toată claritatea: “Abel era cioban, iar Cain era plugar” (Geneză 4,2). Deci contrast de interese: plugarii au fost totdeauna dușmanii cei mai înverșunați ai ciobanilor. Pentru a ne face o idee despre aceasta, este suficient să ne amintim de luptele epice ale coloniștilor americani, împotriva ciobanilor din Vestul Sălbatic. Ciobanii au trebuință de spații mari și libere, de pășuni spre a-și paște turmele; însă plugarii trebuie să-și îngrădească terenul cultivat, spre a fi ferit de animale, atât plantele cât și pomii fructiferi de curând sădiți. Prin urmare, cea dintâi crimă s-a datorat unui conflict de muncă.

Acesta este un simbol, din care Biserica trage concluzia că ceea ce periclitează raporturile în muncă și determină neînțelegerile în societate (inegalități, exploatări, violențe etc.) nu poate fi decât păcatul omului, nu o voință perversă ori “mitică” a societății. Aici nu se înțelege numai păcatul lui Adam, ci păcatul ca atare în toate formele sale, a cărui rădăcină comună are un nume precis: egoismul. Astăzi putem individualiza cu ușurință două manifestări ale acestei realități negative a muncii. Prima este lipsa locurilor de muncă, șomajul, lipsa de ocupație cu toate dramele evocate de acestea: drame economice din cauza dificultății de a procura familiei cele trebuincioase pentru trai; drame morale și psihologice, datorate exploatării și dependenței, care creează această stare mizerabilă.

Omul fără ocupație se simte inutil, iar câteodată își pierde chiar și stima de sine ca și de toți membrii familiei sale, care sunt înclinați să atribuie toată starea lor deplorabilă incapacității ori lipsei lui de inițiativă, comparându-l cu alții mai norocoși decât el! În fața acestui rău, a acestui neajuns care șerpuiește periodic prin societatea noastră, creștinul trebuie să dezvolte un mare sentiment de responsabilitate și de solidaritate. Să solicite și să sprijine reforme, care să reducă plaga șomajului; să se achite conștiincios de toate obligațiile, să fie solidar cu orice inițiativă concretă în favoarea celor năpăstuiți și persecutați de soartă.

Dacă primul rău este șomajul, lipsa de lucru, al doilea este munca dusă până la exces. Din păcate, există un exces în muncă datorat lipsei de bani, slabei retribuții, mai ales acolo unde este de întreținut o familie numeroasă. Însă nu despre așa ceva vom vorbi aici, ci despre acea muncă ridicată la rangul de idol al vieții, care ocupă spațiul tuturor zilelor săptămânii, chiar și al celor de sărbătoare. Aici este vorba despre acea muncă neîntreruptă, care obsedează, despre munca de zi și noapte, care-l face pe om să nu se poată dedica familiei câtuși de puțin! Câte căsnicii nu a distrus acest idol al super-muncii, care nu poate fi altul decât mamona, adică idolul banului. Unora ca acestora trebuie să le vorbim în limbajul lui Isus: “Munca este pentru om, nu omul pentru muncă!” “Ce-ți folosește chiar dacă ai câștiga lumea întreagă?”

Trebuie să învățăm a ne dezlipi inima de munci nejustificate de nici o necesitate, pentru a nu deveni sclavii muncii. Trebuie să avem tăria și înțelepciunea de a ne spune nouă înșine: “Ajunge cu asta!” Ceea ce câștig zilnic este suficient necesităților actuale ale familiei mele, prezintă chiar și o discretă certitudine pentru viitor; familia are trebuință, mai întâi de toate, de mine și numai în al doilea loc de bani, iar eu am trebuință și de Dumnezeu, din care cauză nu mă pot coborî la nivelul unui animal de povară, care nu știe nici să se roage și nici să reflecteze. Aceasta mi-o propune Dumnezeu însuși, care a instituit Legea muncii și a odihnei: “Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul, dar în ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici o lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici străinul care stă în casa ta” (Exod 20,9-10). Copiii le cer părinților această odihnă. Să-l convingem pe tatăl de familie, care deseori greșește în această privință, în dragostea sa rău înțeleasă față de copii, că există ceva mai bun decât banul, de care familia sa are absolută trebuință.

Acum sosește momentul în care munca omului ajunge la altarul lui Dumnezeu, atunci când noi îi vom oferi Domnului pâinea și vinul, rodul muncii noastre. Rodul nu numai al muncii agricultorului care l-a produs, ci al muncii tuturor, deoarece, la rândul lui, agricultorul are nevoie de mașini și de unelte pentru a-și putea munci ogorul; are nevoie de îmbrăcăminte și de tot ceea ce industria îi poate pune la îndemână. Așadar, noi vom oferi toată munca omului: munca cea ascunsă a gospodinelor, care pregătesc hrana de toate zilele, cea a oamenilor muncii de pe ogoare, din fabrici, ateliere, uzine și birouri, a oamenilor care lucrează în companiile de transport: autobuze, căi ferate, aviație, până chiar și a oamenilor de ordine, care dirijează circulația prin intersecțiile din orașele aglomerate.

Cristos își asumă toată această muncă a noastră, o asociază jertfei sale răscumpărătoare, pentru a ne-o restitui peste puțin, ca “hrană a vieții veșnice”, dătătoare de viață, spre a ne putea relua mâine munca obișnuită, cu bucurie și nădejde în așteptarea celei “de-a opta zile” fără de apus, care va fi odihna cea veșnică în împărăția lui Dumnezeu.

Ritul latin