La începutul acestei Liturghii am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a spus: “Planuri de pace am, şi nu de zurbavă ori de calamităţi” (Antifonul introductiv). De fapt, citind noi Evanghelia de astăzi, care nu este decât o parte din cuvântările escatologice ale lui Isus, am putea-o lua drept o vestire de nenorociri, pentru că ne vorbeşte despre războaie şi răzmeriţe, despre răscoale şi cutremure de pământ, despre foamete şi ciumă. Însă în realitate, acesta este un mesaj al păcii. Evanghelistul Luca vrea să spună că nenorociri de tot felul de calamităţi vor mai fi încă, pentru că toate acestea fac parte integrantă din istoria omenirii, şi pe care nu le-a adus Isus.

Ceea ce a adus Isus este mai degrabă posibilitatea de a depăşi toate acestea prin credinţa în numele Său: “Nici un păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre”. Cu toate acestea noi nu putem tăgădui cu toată sforţarea lui Luca de a face mai puţin dramatic şi mai conform situaţiei Bisericii din vremea sa discursul lui Isus – acesta ne pune în faţă un adevăr foarte auster: “Nu va rămânea piatră peste piatră”, nu numai din zidurile templului din Ierusalim, şi nici numai din acel edificiu mai mare care este mecanismul lumii: “Chipul acestei lumi trece” a fost concluzia pe care Sfântul Paul a tras-o din aceste discursuri (1Corinteni 7,31).

În lume, viaţa ucenicului, capătă dintr-odată un aspect nou: este viaţa de aşteptare şi de veghere, este viaţa călătorului, a pelegrinului, nu a celui înscăunat şi sedentar. Ce s-a întâmplat atunci? Se pare că în una dintre primele comunităţi creştine – cea din Tesalonic – existau credincioşi care trăgeau din acea idee o urmare imediată: nu are nici un rost să mai trudeşti, să mai munceşti, să mai produci, din moment ce totul este trecător. Mai bine să trăim zi de zi, fără nici o obligaţie pe termen lung, şi în caz că nu vom avea ce mânca vom putea recurge la expediente dintre cele mai năstruşnice. Unora ca acestora, apostolul le răspunde în cea de-a doua lectură de azi: “… unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi îi sfătuim în Numele Domnului nostru Isus Cristos să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte. Când eram la voi vă spuneam lămurit: ‘Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce’”.

La începutul fragmentului citit, Paul aminteşte pilda sa personală spunând: “N-am mâncat de pomană pâinea nimănui, ci lucrând şi ostenindu-ne am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi”. Cunoaştem şi din alte surse că Paul muncea într-adevăr (făcea corturi) pentru ca prin munca lui să-i poată ajuta pe fraţii lipsiţi de cele absolut trebuincioase sau chiar de o meserie. Aşa ceva era o noutate pentru oamenii din Corint sau din Tesalonic. Cultura din care făceau ei parte dispreţuia munca brută, cu braţele, socotind că este degradantă pentru om şi că o atare muncă trebuie lăsată pe seama sclavilor şi a idioţilor.

Paul însă cunoaşte şi o altă cultură, Biblia, care îi oferă pilde cu totul contrare acestora. Prima pagină din Biblie îl prezintă pe însuşi Dumnezeu ca model de urmat în câmpul muncii: Dumnezeu lucrează şase zile întregi şi numai în a şaptea se odihneşte, stabilind în felul acesta – bineînţeles simbolic – legea muncii: dreptul atât la muncă cât şi la odihnă. Toate acestea mai înainte de apariţia păcatului. Prin urmare munca nu este o pedeapsă survenită în urma păcatului, ci face parte din însăşi firea lucrurilor. Drept pedeapsă avem numai suferinţa şi oboseala pe care o îndurăm în urma unei munci grele. Munca manuală este tot atât de respectabilă ca şi cea intelectuală ori chiar spirituală. Muncii manuale Isus îi dedică vreo douăzeci de ani (presupunând că a început să muncească la vârsta de 13 ani), şi pentru munca apostolică foloseşte de-abia doi sau trei ani, tocmai pentru acea muncă pentru care venise în această lume.

În zilele noastre, toţi oamenii admit necesitatea şi demnitatea muncii manuale şi nu mai puţin a celei intelectuale, însă părerile sunt împărţite atunci când vine vorba despre munca în sine şi locul ei în viaţa de toate zilele. Esenţialmente, pentru Karl Marx, munca este o alienare. Muncind, omul se obiectivizează în produs, se preschimbă în acesta, deoarece esenţa lui se reduce la forţă de muncă, şi din moment ce în societatea actuală rodul muncii este sustras muncitorului, însăşi realitatea lui este sustrasă; el se află pauperizat şi ca atare alienat. Noi nu descalificăm tot ceea ce a spus Marx despre muncă, numai pentru că nu ar fi unul dintre ai noştri. Aşa cum spunea Paul că le este dator grecilor, care erau păgâni, tot aşa Biserica îi este datoare lui Karl Marx, care a fost ateu, deoarece numai lui îi datorează interesul suscitat pentru problemele muncii şi ale muncitorilor, ca de altfel şi toate ideile lui bune în această privinţă: “Biserica, – spune Conciliul Vatican II – recunoaşte că mult ajutor a avut şi va avea, chiar şi din partea celor care i s-au opus şi care au persecutat-o” (Gaudium et Spes 44).

Însă viziunea pe care o are Biserica despre muncă diferă de cea a lui Marx, pentru că diferă şi concepţia pe care o are Biserica despre om. Omul nu este o forţă de muncă, ci un fiu al lui Dumnezeu, destinat unei desăvârşiri veşnice, care nu se alienează în muncă, ci se realizează, pentru că “Faptele sale îl vor urma” (Apocalips 14,13). Munca, fie executată independent ori subordonată altora, aparţine imediat persoanei, care-i imprimă natura sa, ca un sigiliu, supunând-o voinţei proprii. În mod obişnuit, prin muncă omul îşi procură pâinea cea de toate zilele pentru el şi pentru toţi ai săi, comunică cu alţi oameni, practicând o adevărată dragoste, şi în felul acesta colaborează la completarea creaţiei divine. Credinţa ne spune că oferind lui Dumnezeu munca, omul se asociază la opera răscumpărătoare a lui Cristos, care muncind la Nazaret cu propriile lui mâini, a conferit muncii cea mai înaltă distincţie. De aici, fiecărui om îi revine dreptul la muncă ca şi obligaţia de a munci cu credinţă.

În raport cu condiţiile create, societatea are menirea de a-i ajuta pe cetăţeni pentru ca aceştia să poată afla un loc de muncă corespunzător pregătirii lor intelectuale şi profesionale. Pe lângă aceasta munca trebuie remunerată, în aşa fel încât să garanteze mijloace suficiente care să permită omului şi familiei sale o viaţă demnă pe plan material, social, cultural şi spiritual, corespunzătoare activităţii şi gradului de randament economic al fiecăruia, ca şi aportului adus binelui obştesc” (Gaudium et Spes, 67). Prin urmare, munca nu este altceva decât participarea la acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi la acţiunea răscumpărătoare a lui Cristos, fiind în acelaşi timp însăşi realizarea omului.

Însă munca mai înseamnă şi altceva foarte deosebit: oboseală, necaz, izvor de certuri şi conflicte; cu alte cuvinte munca este o problemă, care asumă această valenţă negativă a pedepsei, aşa cum citim în Cartea Genezei: “În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea”, adică în urma păcatului. Istoria lui Cain şi a lui Abel este istoria tragică a primului conflict de muncă, pe care Biblia îl explică şi îl analizează cu toată claritatea: “Abel era cioban, iar Cain era plugar” (Geneză 4,2). Deci contrast de interese: plugarii au fost totdeauna duşmanii cei mai înverşunaţi ai ciobanilor. Pentru a ne face o idee despre aceasta, este suficient să ne amintim de luptele epice ale coloniştilor americani, împotriva ciobanilor din Vestul Sălbatic. Ciobanii au trebuinţă de spaţii mari şi libere, de păşuni spre a-şi paşte turmele; însă plugarii trebuie să-şi îngrădească terenul cultivat, spre a fi ferit de animale, atât plantele cât şi pomii fructiferi de curând sădiţi. Prin urmare, cea dintâi crimă s-a datorat unui conflict de muncă.

Acesta este un simbol, din care Biserica trage concluzia că ceea ce periclitează raporturile în muncă şi determină neînţelegerile în societate (inegalităţi, exploatări, violenţe etc.) nu poate fi decât păcatul omului, nu o voinţă perversă ori “mitică” a societăţii. Aici nu se înţelege numai păcatul lui Adam, ci păcatul ca atare în toate formele sale, a cărui rădăcină comună are un nume precis: egoismul. Astăzi putem individualiza cu uşurinţă două manifestări ale acestei realităţi negative a muncii. Prima este lipsa locurilor de muncă, şomajul, lipsa de ocupaţie cu toate dramele evocate de acestea: drame economice din cauza dificultăţii de a procura familiei cele trebuincioase pentru trai; drame morale şi psihologice, datorate exploatării şi dependenţei, care creează această stare mizerabilă.

Omul fără ocupaţie se simte inutil, iar câteodată îşi pierde chiar şi stima de sine ca şi de toţi membrii familiei sale, care sunt înclinaţi să atribuie toată starea lor deplorabilă incapacităţii ori lipsei lui de iniţiativă, comparându-l cu alţii mai norocoşi decât el! În faţa acestui rău, a acestui neajuns care şerpuieşte periodic prin societatea noastră, creştinul trebuie să dezvolte un mare sentiment de responsabilitate şi de solidaritate. Să solicite şi să sprijine reforme, care să reducă plaga şomajului; să se achite conştiincios de toate obligaţiile, să fie solidar cu orice iniţiativă concretă în favoarea celor năpăstuiţi şi persecutaţi de soartă.

Dacă primul rău este şomajul, lipsa de lucru, al doilea este munca dusă până la exces. Din păcate, există un exces în muncă datorat lipsei de bani, slabei retribuţii, mai ales acolo unde este de întreţinut o familie numeroasă. Însă nu despre aşa ceva vom vorbi aici, ci despre acea muncă ridicată la rangul de idol al vieţii, care ocupă spaţiul tuturor zilelor săptămânii, chiar şi al celor de sărbătoare. Aici este vorba despre acea muncă neîntreruptă, care obsedează, despre munca de zi şi noapte, care-l face pe om să nu se poată dedica familiei câtuşi de puţin! Câte căsnicii nu a distrus acest idol al super-muncii, care nu poate fi altul decât mamona, adică idolul banului. Unora ca acestora trebuie să le vorbim în limbajul lui Isus: “Munca este pentru om, nu omul pentru muncă!” “Ce-ţi foloseşte chiar dacă ai câştiga lumea întreagă?”

Trebuie să învăţăm a ne dezlipi inima de munci nejustificate de nici o necesitate, pentru a nu deveni sclavii muncii. Trebuie să avem tăria şi înţelepciunea de a ne spune nouă înşine: “Ajunge cu asta!” Ceea ce câştig zilnic este suficient necesităţilor actuale ale familiei mele, prezintă chiar şi o discretă certitudine pentru viitor; familia are trebuinţă, mai întâi de toate, de mine şi numai în al doilea loc de bani, iar eu am trebuinţă şi de Dumnezeu, din care cauză nu mă pot coborî la nivelul unui animal de povară, care nu ştie nici să se roage şi nici să reflecteze. Aceasta mi-o propune Dumnezeu însuşi, care a instituit Legea muncii şi a odihnei: “Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul, dar în ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici o lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici străinul care stă în casa ta” (Exod 20,9-10). Copiii le cer părinţilor această odihnă. Să-l convingem pe tatăl de familie, care deseori greşeşte în această privinţă, în dragostea sa rău înţeleasă faţă de copii, că există ceva mai bun decât banul, de care familia sa are absolută trebuinţă.

Acum soseşte momentul în care munca omului ajunge la altarul lui Dumnezeu, atunci când noi îi vom oferi Domnului pâinea şi vinul, rodul muncii noastre. Rodul nu numai al muncii agricultorului care l-a produs, ci al muncii tuturor, deoarece, la rândul lui, agricultorul are nevoie de maşini şi de unelte pentru a-şi putea munci ogorul; are nevoie de îmbrăcăminte şi de tot ceea ce industria îi poate pune la îndemână. Aşadar, noi vom oferi toată munca omului: munca cea ascunsă a gospodinelor, care pregătesc hrana de toate zilele, cea a oamenilor muncii de pe ogoare, din fabrici, ateliere, uzine şi birouri, a oamenilor care lucrează în companiile de transport: autobuze, căi ferate, aviaţie, până chiar şi a oamenilor de ordine, care dirijează circulaţia prin intersecţiile din oraşele aglomerate.

Cristos îşi asumă toată această muncă a noastră, o asociază jertfei sale răscumpărătoare, pentru a ne-o restitui peste puţin, ca “hrană a vieţii veşnice”, dătătoare de viaţă, spre a ne putea relua mâine munca obişnuită, cu bucurie şi nădejde în aşteptarea celei “de-a opta zile” fără de apus, care va fi odihna cea veşnică în împărăţia lui Dumnezeu.