Start > Ritul latin > Duminica a XXXII-a (C)

Duminica a XXXII-a (C)

8 November 2007
1,041 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXII-a de peste an (Anul C)

În timpul persecuției lui Antioh împotriva poporului israelit, au fost arestați șapte frați împreună cu mama lor. Regele Antioh a poruncit să fie loviți cu biciul și cu vâna de bou silindu-i astfel să mănânce carne de porc, care era oprită de legea lor. Unul dintre ei… a spus regelui înainte de a muri: “Tu nelegiuitule, tu ne scoți din această viață, dar regele universului ne va învia la o viață veșnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui!” (Mac 7,1-14)

Istoria acestei mame evreice, arestată împreună cu cei șapte copii ai săi și obligată, ea și copiii ei, de un tiran să-și încalce obiceiurile religioase, este deosebit de emoționantă. Omul modern pare a fi mai sensibil față de “încălcarea drepturilor elementare ale omului” (deși cazuri similare nu lipsesc nici în zilele noastre), iar în fața unei astfel de relatări nu poate să nu simtă o adâncă durerea în suflet.

Lecția pe care, totuși, ne-o dă această istorie este dublă. Pe de-o parte, admirăm eroismul acestor credincioși care apără cu prețul vieții acel Cuvânt inspirat care le-a orânduit viața (Legea lui Moise). Pe de altă parte, din reproșurile adresate persecutorului de acești eroi, întrezărim o credința de nezdruncinat în învierea către viața veșnică, învierea acordată ca o răsplată pentru fidelitatea lor. Nu peste mult timp Învierea lui Isus Cristos va da conținut acestei credințe.

Isus le-a spus saduceilor, care neagă învierea morților: “…Cei care vor fi găsiți vrednici să aibă parte de lumea viitoare și de învierea morților… sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moștenitori ai învierii. Iar că morții trebuie să învie, însuși Moise ne-a dat de înțeles în locul unde vorbește despre tufișul arzând, când îl numește pe Domnul: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac și Dumnezeul lui Iacob. Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii, căci pentru el toți sunt vii!” (Lc 20,34-38)

Fragmentul evanghelic al acestei duminici ne pune în fața unei controverse cu privire la existența unei vieți dincolo de moarte (controversă care se bucură și astăzi de același interes). Vorbind despre acest subiect înainte de propria sa moarte, Isus ne arată că învierea fiecăruia se înscrie în planul mântuitor al lui Dumnezeu. Întreaga noastră viață se dovedește astfel a fi prinsă în această dinamică: după o viață de credință și de iubire trăită pe pământ suntem chemați să participăm la slava în care Isus Cristos Înviat se află.

Acestei învățături fundamentale îi putem adăuga o alta. De vreme ce oamenii, după moarte, sunt asemenea îngerilor și nu se mai căsătoresc, nu putem oare vedea în acest pasaj acea dimensiune eshatologică a celibatului consacrat? Celibatul în vederea Împărăției Cerurilor (Mt 19,12) prefigurează tocmai starea de înviere, stare la care până și cei cu vocație la viața de căsătorie trebuie treptat să se pregătească.

Fără a manifesta nici cea mai mică desconsiderare pentru condiția noastră terestră, această pagină a Evangheliei pune în evidență aspectul ei temporar: locuința noastră definitivă se află în cer (Ev 13,14).

Ritul latin