În timpul persecuţiei lui Antioh împotriva poporului israelit, au fost arestaţi şapte fraţi împreună cu mama lor. Regele Antioh a poruncit să fie loviţi cu biciul şi cu vâna de bou silindu-i astfel să mănânce carne de porc, care era oprită de legea lor. Unul dintre ei… a spus regelui înainte de a muri: “Tu nelegiuitule, tu ne scoţi din această viaţă, dar regele universului ne va învia la o viaţă veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui!” (Mac 7,1-14)

Istoria acestei mame evreice, arestată împreună cu cei şapte copii ai săi şi obligată, ea şi copiii ei, de un tiran să-şi încalce obiceiurile religioase, este deosebit de emoţionantă. Omul modern pare a fi mai sensibil faţă de “încălcarea drepturilor elementare ale omului” (deşi cazuri similare nu lipsesc nici în zilele noastre), iar în faţa unei astfel de relatări nu poate să nu simtă o adâncă durerea în suflet.

Lecţia pe care, totuşi, ne-o dă această istorie este dublă. Pe de-o parte, admirăm eroismul acestor credincioşi care apără cu preţul vieţii acel Cuvânt inspirat care le-a orânduit viaţa (Legea lui Moise). Pe de altă parte, din reproşurile adresate persecutorului de aceşti eroi, întrezărim o credinţa de nezdruncinat în învierea către viaţa veşnică, învierea acordată ca o răsplată pentru fidelitatea lor. Nu peste mult timp Învierea lui Isus Cristos va da conţinut acestei credinţe.

Isus le-a spus saduceilor, care neagă învierea morţilor: “…Cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor… sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moştenitori ai învierii. Iar că morţii trebuie să învie, însuşi Moise ne-a dat de înţeles în locul unde vorbeşte despre tufişul arzând, când îl numeşte pe Domnul: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac şi Dumnezeul lui Iacob. Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!” (Lc 20,34-38)

Fragmentul evanghelic al acestei duminici ne pune în faţa unei controverse cu privire la existenţa unei vieţi dincolo de moarte (controversă care se bucură şi astăzi de acelaşi interes). Vorbind despre acest subiect înainte de propria sa moarte, Isus ne arată că învierea fiecăruia se înscrie în planul mântuitor al lui Dumnezeu. Întreaga noastră viaţă se dovedeşte astfel a fi prinsă în această dinamică: după o viaţă de credinţă şi de iubire trăită pe pământ suntem chemaţi să participăm la slava în care Isus Cristos Înviat se află.

Acestei învăţături fundamentale îi putem adăuga o alta. De vreme ce oamenii, după moarte, sunt asemenea îngerilor şi nu se mai căsătoresc, nu putem oare vedea în acest pasaj acea dimensiune eshatologică a celibatului consacrat? Celibatul în vederea Împărăţiei Cerurilor (Mt 19,12) prefigurează tocmai starea de înviere, stare la care până şi cei cu vocaţie la viaţa de căsătorie trebuie treptat să se pregătească.

Fără a manifesta nici cea mai mică desconsiderare pentru condiţia noastră terestră, această pagină a Evangheliei pune în evidenţă aspectul ei temporar: locuinţa noastră definitivă se află în cer (Ev 13,14).