Start > Ritul latin > Să lăsăm să fie tăiată ramura

Să lăsăm să fie tăiată ramura

2 November 2007
1,291 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXXI-a de peste an (Anul C)

Dumnezeu este conservator?

Dumnezeu care a făcut toate cu măreție se preocupă de realitățile cele mai mici. Dacă cuvintele nu ar fi echivoce, am spune că Dumnezeu prezentat de cartea Înțelepciunii (prima lectură) este un Dumnezeu “econom”, “conservator”. Nu disprețuiește nimic din ce a creat. Nu neglijează nimic. Pentru El totul este important. Orice lucru este vrednic de atenție și de iubire. Chiar și o picătură de rouă. Până și praful.

Această atitudine de ocrotire geloasă din partea lui Dumnezeu “iubitorul vieții”, când este vorba de om, se definește cu un termen deosebit: milostivire. Nici păcatele nu reușesc să facă așa încât privirea de bunăvoință îndreptată spre creatură să fie atinsă de indiferență sau, mai rău, de ură. Ochii Domnului scotocesc și sub gunoi pentru a descoperi mlădița așteptată a căinței. Omul păcătos este o “specie protejată”, sub deosebita supraveghere a Creatorului însuși. Noi suntem cei care, foarte adesea, acceptăm liniștiți ca cineva să se piardă. Praful ne deranjează. Aruncăm de la fereastră condamnări definitive fie asupra celui păcătos fie asupra păcatelor sale.

Pe un Zaheu noi l-am fi lăsat să putrezească cocoțat în acel copac, chiar țintuindu-l cu reprobarea publică. Isus în schimb, îl desprinde cu delicatețe, chiar cu nerăbdare (“coboară repede”), ca un fruct gustos de mântuire. Noi ne arătăm indiferenți, călcăm în picioare valori, acceptăm excluderi, profanăm, nu ne preocupăm de a recupera nimic și pe nimeni, pentru că suntem incapabili de a experimenta (sau și numai de a ne imagina) “oboseala iubirii” de a crea. Pierderile nu ne provoacă cea mai mică suferință, pentru că anumite lucruri și anumite persoane nu ne-au costat nimic. Dumnezeu, în schimb, este “econom” pentru că a plătit un preț enorm pentru tot, inclusiv praful.

Urcușul este ușor. Necazurile încep cu coborârea

Ciudată lume cea din Ierihon. Pare că specialitatea ei să fie cea de a împiedica contactul direct. Astfel, face orice pentru a sufoca vocea, chiar și strigătul orbului (Lc 18, 35) care, în raport cu persoana lui Isus, vede mai bine decât alții (“Isuse, fiul lui David…”). Și opune un zid gros în fața staturii mici a lui Zaheu, împiedicându-i vederea Învățătorului. Poate, în acest caz, întâlnirea este negată din cauza personajului, care nu este simpatic pentru nimeni.

Totuși Isus este atins de strigătul orbului și interceptează pe strângătorul infam de impozite cățărat în copac. Când vrea să ajungă la o persoană care o interesează – chiar dacă este exclusă de alții – Învățătorul nu ține cont nici de înghesuială nici de dispoziția mulțimii. “Zahee, coboară repede, pentru că astăzi trebuie să vin în casa ta”. Trebuie să fi fost un pic stângaci, Zaheu, și din cauza vârstei (nu se dobândește acea poziție decât după o lungă carieră) când “aleargă înainte”, și mai ales atunci când se cațără în copac, chiar înfășurând tunica lui largă. Totuși trebuie să fi fost problematică mai ales coborârea. Atâția credincioși urcă cu suficientă dezinvoltură. Dar apoi El impune neînduplecat să coborâm, ceea ce este lucrul cel mai greu de acceptat și realizat. Progresul, în viața de credință, constă într-o coborâre continuă. Și nu toți se resemnează și se arată capabili să se îndrepte în jos… Calea spre simplicitate și bucurie este o coborâre spre profunzimi, printr-o despuiere progresivă.

Isus pariază pe cel bogat

Încerc să intuiesc motivul pentru care Isus, care este pur și simplu în trecere prin Ierihon (“traversa cetatea”), întrerupe urcarea spre Ierusalim și se auto-invită în casa lui Zaheu. Se spune, de obicei, că Isus pariază pe om. Aici pariază de-a dreptul pe un bogat. Prima experiență, săvârșită cu puțin înainte și nu prea departe de Ierihon (Luca 18,18) a fost falimentară, astfel încât a provocat constatarea amară. “Cât este de greu pentru cei care au bogății să intre în împărăția lui Dumnezeu. Este mai ușor pentru o cămilă să treacă prin urechea unui ac decât pentru un bogat să intre în împărăția lui Dumnezeu!” O frază de o resemnată decepție, care pare o sentință definitivă.

La vederea lui Zaheu cățărat în sicomor, însă, Isus decide să încerce din nou experimentul. Dacă este greu pentru un bogat “să intre” în Împărăție, poate rămâne pentru totdeauna posibilitatea pentru Învățător să “intre” în casa bogatului. Incredibil, Zaheu acceptă, încearcă experimentul. Și o face cu bucurie (“l-a primit plin de bucurie…”), în timp ce celălalt s-a îndepărtat trist (“auzind aceste cuvinte a devenit foarte trist…”). Zaheu acceptă riscul de “a coborî”. A înțeles că totul s-a sfârșit când a satisfăcut dorința de a-l “vedea trecând” pe Isus. În schimb el este “văzut”, atrage atenția, trezește interesul. Și totul începe din acest moment. Dacă te expui, dacă ieși din mulțime, te lași cucerit de privirea Lui, provocat de cuvântul lui, Isus nu trece mai departe, stă de vorbă, vrea să săvârșească încă un experiment. Salvarea, pentru Zaheu, constă în a se lăsa tăiată ramura pe care fixase punctul său de observație. Zaheu, mai ales, în opoziție față de tânărul bogat, se eliberează de bunurile proprii, își lasă casa golită. “Iată, Doamne, eu dau jumătate din bunurile mele săracilor: și dacă am nedreptățit pe cineva, restitui împătrit”.

Acum înțelegem de ce Isus nu a mers să locuiască la fruntașii din Ierihon. Acei indivizi cumsecade se socoteau demni. Și El nu vizita cu plăcere pe cei care își închipuiau că sunt “la înălțime”, se laudă cu drepturi care provin din virtute, se consideră mai buni decât alții. Mai mult acele persoane l-ar fi primit pentru a avea un personaj important în casa lor. Ceva mai mult de prezentat. Lui Isus, în schimb îi place de cei care sunt dispuși să piardă, să săvârșească sacrificii dureroase. El nu se resemnează să fie un element decorativ în plus (sau în minus…). Zaheu acceptă cu bucurie să lase golită casa. Înainte locuința sa era locul unde îngrămădea, aduna atâtea lucruri pentru a-și asigura viața. Acum când l-a întâlnit pe Cristos, acele lucruri i se par superflue, ridicol de insuficiente, și chiar care încurcă. Siguranța sa, de acum, nu depinde de hainele îngrămădite, ci de un Altul. Pentru care simte nevoia de a se elibera de tot ceea ce este îngreunare, obstacol, piedică.

De notat. Isus nu ia nimic cu sine. Adevăratul eliberator este acela care nu se încarcă cu “greutățile” și sclaviile celui pe care pretinde că l-a ușurat. Înainte Zaheu considera casa ca adăpost, refugiu, magazin, depozit, apărare. Acum, în contact cu unul care nu are “unde să-și plece capul” (Luca 9, 58), descoperă că această casă trebuie să fie loc deschis, de comuniune cu toți, centru de spoliere, posibilitate de “ieșire”. Locuința lui Zaheu, totuși, nu rămâne goală. Este plină pentru totdeauna – ca și viața sa – de o Prezență. În acea casă, de acum. Este spațiu. Spațiu de primire. Spațiu, mai ales, de a trăi. Acum, în sfârșit, în ciuda vârstei, Zaheu se simte ușor, agil. Capabil nu numai de a se cățăra în copaci, ci – de o faptă și mai riscantă – de a se coborî…

Nu vă pierdeți capul!

Este întotdeauna cineva care pretinde că știe mai mult, se face purtătorul unor revelații senzaționale, confidențe extraordinare. Și reușește cu aceasta să dramatizeze, să dea existenței creștine un caracter apocaliptic. Din păcate, sunt mereu mai numeroși cei care se precipită să asculte aceste presupuse revelații, neoprite deloc de considerația că, urmând evanghelia, Isus a tratat aceste argumente în termeni foarte măsurați, cu extremă discreție, mortificând orice curiozitate.

Se întâmpla aceasta deja în timpurile lui Paul. Care se vedea constrâns să intervină, să readucă pe creștinii săi cu picioarele pe pământ: “Acum vă rugăm, fraților…, să nu vă lăsați așa de ușor descumpăniți și tulburați, nici de pretinsele inspirații, nici de vorbe, nici de vreo scrisoare…” (astăzi nu se mulțumesc cu scrisori, există volume în serie). Adică: nu vă pierdeți capul. Căutați să fiți serioși. Credința este altceva. Erau – și sunt – creștini cocoțați în copaci pentru a scruta iminenta “zi a Domnului”. Și aceștia ne asigură că este “mâine”. Anticipă timpurile și, în mod paradoxal, sunt în întârziere.

Evanghelia – cea a lui Luca în special – ne spune că este “astăzi” întâlnirea decisivă. Păstorii au auzit anunțul îngerilor: “Astăzi vi s-a născut… un Mântuitor”. Pentru tâlhar, pe cruce, mâine ar fi fost prea târziu: “Astăzi vei fi cu mine în paradis”. Zaheu nu a rămas o clipă mai mult la observatorul său din copac: “Astăzi a intrat mântuirea în această casă”. Bucuria este pentru astăzi. Cei nerăbdători, cei ce strigă alarmați “fiți gata pentru mâine”, în fond, sunt întârziați incurabili. Și reușesc să otrăvească, să umple de tristețe și de teamă, momentul prezent. Cât este de greu de a permite lui Cristos să taie creanga pe care ne-am cățărat ca să sistematizăm – incapabili de a trăi în echilibru între prezent și viitor – și să-l lăsăm să ne readucă acasă, unde el vrea să trăiască cu noi, astăzi, bucuria mântuirii, și surpriza întâlnirii, în afara satisfacției pentru experiența reușită în final.

Ritul latin