Start > Ritul latin > Prin rugăciune sunt ceea ce sunt

Prin rugăciune sunt ceea ce sunt

19 October 2007
1,558 afișări

Autor: pr. Petru Tamaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul C)

Când ochii noștri încă nu distingeau bine lumina zilei și chipul celor care ne înconjurau, când eram purtați încă în brațele mamelor noastre pe frunți ni se trasa deja un sfânt semn al crucii, ca un firav, dar minunat act de rugăciune. De aceasta se ocupau mamele noastre ori de câte ori adormeam sau ne trezeam. Una dintre primele poezii pe care am învățat-o aproape cu toții a fost tot o rugăciune, iar atunci când îndrăzneam să intrăm în pat fără a ne ruga, glasul duios, dar nemulțumit al mamei avea grijă să ne amintească… Povestea un preot ajuns episcop, “dacă n-aș fi avut pe cineva care să mă țină din scurt cu rugăciunea, eu astăzi poate n-aș fi fost preot și cu atât mai puțin episcop. Dar îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate acele seri când mă rugam sfântul Rozariu împreună cu toți membrii familiei mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acele dimineți când mama avea grijă să mă trezească cu jumătate de oră mai devreme pentru a mă ruga Rozariul. La început a fost mai greu, apoi m-am obișnuit, și chiar mi-am dat seama că în ziua în care nu mă rugam, la școală nu-mi mergea tocmai bine. În anul în care m-am rugat în felul acesta am fost cel mai bun din generația mea. O, Doamne, prin rugăciune sunt ceea ce sunt.”

Mi-am amintit de mărturia episcopului de mai sus în momentul în care am recitit prima lectură de astăzi, din Cartea Exodului: “Când Moise își ridica mâinile, erau mai tari israeliții, când își lăsa mâinile jos erau mai tari amaleciții”. E prima bătălie pe care Israel, ieșit din Egipt trebuie să o ducă în drumul său spre țara promisă. Din această experiență Israel trebuia să înțeleagă că speranța victoriei nu stă în arme, ci în ajutorul lui Dumnezeu. Moise, conducătorul, este cel care se roagă nu cel care ia în mâinile sale sabia. Faptul este plin de semnificație, iar Dumnezeu îi poruncește lui Moise să scrie toate acestea într-o carte, spre amintire, pentru ca evenimentul să se întipărească pentru totdeauna în mintea israeliților.

Asemenea lor, noi ne aflăm pe drumul spre ținta vieții noastre, care este veșnicia fericită, Dumnezeu. La rândul ei, viața noastră este o luptă, iar rugăciunea are aceeași semnificație – este pusă în slujba luptei și a victoriei. Rezultatul și buna reușită a angajării noastre la toate nivelurile stă în mâinile lui Dumnezeu. Biruința noastră este dobândită mai mult cu ajutorul lui Dumnezeu decât prin valoarea noastră personală. Adevărații oameni puternici nu sunt cei care știu a mânui bine armamentul nuclear, dar cei care mânuiesc bine rugăciunea, mai ales Rozariului – în această lună; nu sunt puternici cei a căror cuvinte au capacitatea de a desființa, a distruge sau chiar a ridica pe alții în mod nedrept, dar puternici sunt cei care îngenunchează, care în rugăciune recunosc în fața lui Dumnezeu slăbiciunea lor; puternici nu sunt cei care au funcții de conducere și responsabilitate, dar cei care prin rugăciunea lor îi susțin încontinuu. Un părinte misionar cu realizări deosebite s-a prezentat în fața credincioșilor cu următoarele cuvinte: “Dragii mei acum două luni mi-a murit mama. Până să moară știam că nu făcea altceva decât să se roage pentru mine. Și am simțit lucrul acesta mereu. Acum ea a murit, de aceea apelez la rugăciunile dumneavoastră ca să preluați rolul mamei mele, pentru că altfel nu pot face nimic”.

E posibil ca unul sau altul dintre cei prezenți să reproșeze că în ciuda rugăciunii sale constante continuă să fie slab, să fie învins, să fie umilit și să nu se întâmple și în viața lui așa cum s-a întâmplat cu israeliții în lupta cu amaleciții. Tutoror acestora aș dori să le reamintesc că Isus Cristos și-a arătat din plin puterea nu în momentul în care învăța mulțimile și săvârșea minuni, dar în momentul în care atârna pe lemnul nemilos al crucii. Răstignirea sa, umilire în ochii oamenilor, a reprezentat ceasul gloriei sale, ceasul în care asumând povara păcatelor noastre ne-a eliberat pe toți de răutatea diavolului și ne-a deschis calea veșniciei fericite. Ceasul gloriei lui Isus este ceasul răstignirii. Dacă aceasta a fost gloria lui Isus, oare gloria ucenicilor săi poate fi altfel? Ori rugăciunea are și rolul de a ne ajuta să înțelegem și să acceptăm în viață logica răstignitului. Pentru cel care nu se roagă, orice durere, orice suferință, orice luptă se transformă într-un eșec.

Era după cel de-al doilea Război Mondial. Un bătrân fusese grav rănit, astfel încât medicii au trebuit să-i amputeze piciorul. Întors în satul natal, bătrânul continua să participe zilnic la sfânta Liturghia, continua să se roage mult, așa cum făcuse înainte. Într-o bună zi însă, câțiva tineri, care îl observau cum zi de zi mergea schiopătând și sprijinindu-se într-un baston spre biserica de pe ulița mare a satului au început să râdă de el: “Ce tot mergi să te rogi atât, crezi că o să-ți pună Dumnezeu piciorul la loc?”. La care bătrânul, cu duioșie, se întoarce spre tineri și le spune: “Nu, eu nu-i cer lui Dumnezeu să-mi pună piciorul la loc, dar îi cer să mă ajute să trăiesc cu un singur picior”. Aceasta este logica rugăciunii, să te ajute să îl ai pe Dumnezeu și atunci când suferi.

Prin parabola judecătorului și a văduvei din sfânta evanghelie, Isus vrea să retrezească în sufletele ucenicilor încrederea în fața greutăților și a dificultăților pe care le întâmpină vestirea evangheliei. Dumnezeu lucrează deși uneori pare atât de greu să descoperi prezența lui. În fața dificultăților există primejdia de a abandona drumul pe care ai pornit. Isus se folosește de această parabolă pentru a ne face să înțelegem că dacă până și cel rău cedează în fața insistenței, cu atât mai mult Dumnezeu care este iubire… el nu va lăsa să treacă neobservată rugăciunea drepților săi.

Însă vi s-a întâmplat și dumneavoastră, mi s-a întâmplat și mie ca nu de puține ori deși ne-am rugam cu post și lacrimi fierbinți Dumnezeu a făcut să ni se întâmple contrariul. De ce? Pentru că Dumnezeu nu poate rândui lucrurile decât spre binele omului, și oricât de frumoase și nobile ar fi fost rugăciunile noastre dacă le-ar fi împlinit întocmai, Dumnezeu în preștiința lui știe că acel bine dorit s-ar fi întors într-o bună zi în defavoarea noastră. Ori Dumnezeu are grijă să ne ofere doar ceea ce într-adevăr ne e de folos spre o veșnicie fericită și nu doar pentru un trai decent și lipsit de griji. Perspectiva lui Dumnezeu este mult mai largă decât a noastră.

Astăzi Biserica din lumea întreagă celebrează Ziua Mondială a Misiunilor. Vocația de misionar are la rădăcina ei rugăciunea; nu există reușită în viața de misionar fără rugăciune, căci a fi misionar nu înseamnă a avea spirit aventurier, ci a fi misionar înseamnă înainte de toate a avea credință, și nu are credință acela care nu se roagă constant, cu perseverență, nu are credință acela care nu-i acordă lui Dumnezeu reușitele din viața sa. Reușita misionarilor noștri aflați în diferite țări de misiune are în spate mâinile ridicate spre cer în rugăciune ale credincioșilor noștri, așa cum Moise își ridica brațele, iar israeliții dobândeau victoria. Iată așadar primul lucru pe care îl putem face astăzi pentru misionarii noștri, și în felul acesta exercităm într-o formă discretă vocația noastră misionară, așa cum a făcut și Sf. Tereza a Pruncului Isus. Un al doilea gând pentru Ziua Mondială a Misiunilor este acela de mulțumire, tot prin rugăciune. Mulțumire pentru toți misionarii care au trudit în acest teritoriu acum câteva secole, pentru că prin jertfa și rugăciunea lor astăzi noi putem fi împreună pentru a-l lăuda pe Dumnezeu.

Se spune că mai mulți turiști aventurieri au dorit să traverseze pe picioarele lor deșertul Africii. Înainte de a porni la drum ghidul le-a spus: “Puteți să vă îmbrăcați cum vreți, haine lungi sau scurte, subțiri sau groase, dar toți să purtați la gât o cravată”. Unii au început să râdă neînțelegând logica și n-au ținut cont de sfatul primit, alții l-au luat în serios și și-au pus la gât o cravată. Cu toții au pornit la drum prin arșița deșertului, când spre amiază ajung însetați la o oază. Un beduin îi întâmpină și după ce îi salută le spune: “Pot lua apă doar cei care poartă cravată!”. Pentru cei care sunt deja în misiune, dar și pentru noi cei care îi spijin de acasă această cravată este rugăciunea. Fără rugăciune nu folosește la nimic sprijinul material acordat misionarilor, fără rugăciune nici misionarii nu vor reuși să facă mare lucru, iar rugăciunea este la îndemâna oricui.

Ritul latin