Start > Ritul latin > Secretul cultului plăcut lui Dumnezeu

Secretul cultului plăcut lui Dumnezeu

25 October 2007
2,016 afișări

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXX-a de peste an (Anul C)

Se spune că într-o zi, Frederic cel Mare, regele Prusiei, a vizitat o închisoare stând de vorbă cu fiecare dintre prizonieri. Evident a auzit un șir nesfârșit de povești despre cât de nevinovați sunt, despre cât de neînțeleși au fost. La ultima celulă regele s-a oprit și s-a uitat la prizonierul care tăcea. “Ei bine, presupun că și tu ești o victimă inocentă, nu?” “Nu, maiestate, nu sunt”, i-a răspuns omul. “Sunt vinovat și merit pedeapsa.” Întorcându-se către gardieni, regele a spus: “Hei, eliberați-l acest ticălos până nu îi corupe pe toți acești prizonieri corecți și nevinovați!” Iată încă o dată adeverită afirmația biblică: “Dumnezeu se împotrivește celor mândri, însă celor smeriți le dă har” (1Petru 5,5).

Evanghelia de astăzi este una pe care fiecare credincios trebuie să o asculte cu mare atenție. Este o istorioară despre doi credincioși, un fariseu și un vameș. Este important să subliniem faptul că amândoi cred în același Dumnezeu, amândoi aparținând aceeași religii și aducând cult în același templu. Amândoi erau credincioși practicanți, care veneau zilnic la templu pentru a-și spune rugăciunile. Dar ce vedem: la sfârșitul rugăciunii unul dintre ei merge în suflet cu pacea lui Dumnezeu – celălalt nu. Noi toți, cei care credem în Dumnezeu, trebuie să fim atenți la această pericopă nu doar pentru a afla secretul aducerii de cult plăcut lui Dumnezeu dar și pentru a putea trăi o viață de credință care duce la îndreptățire, și nu la dezamăgire la sfârșitul zilei.

Ne va ajuta să înțelegem semnificația acestei parabole dacă vom afla mai întâi ceva mai multe despre cine erau fariseii. S-ar putea să ne surprindă să aflăm că fariseii erau de fapt niște persoane foarte disciplinate și pioase. Fariseii erau niște credincioși serioși care se angajau să ducă o viață de rugăciune constantă, în respect față de legea lui Dumnezeu. Ei mergeau de fapt chiar dincolo de cerințele legii. Posteau de două ori pe săptămână, lunea și joia, când legea cerea oamenilor să postească doar o dată pe an, în Ziua Ispășirii. Dădeau zeciuială din toate veniturile lor și nu doar din părțile cerute. Când fariseul din parabolă spune: “Eu nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig” (Luca 18,11-12), el nu glumește! Puțini dintre creștinii de astăzi se pot lua la întrecere cu standardele înalte fixate de farisei.

Vameșii, pe de altă parte, erau în general priviți ca oamenii cu cele mai joase nivele de moralitate. Datorită faptului că lucrau cu păgânii de romani, amestecându-se cu ei și având mereu în mână bani murdari, se considera că vameșii sunt într-o stare de necurăție ritualică. În plus vameșii erau considerați păcătoși publici aflați pe drumul spre iad. Dar ei știau că vocea oamenilor nu este întotdeauna vocea lui Dumnezeu. Ei sperau în mântuirea lor, nu din meritele vreunor realizări religioase ori morale, ci în baza milei lui Dumnezeu.

Credința în Dumnezeu nu salvează pe nimeni. Iacob ne spune că diavolul însuși crede în Dumnezeu și tremură în fața Lui de frică (Iacob 2,19). De fapt ceea ce contează este ce cred oamenii despre Dumnezeu și cum le afectează credința în Dumnezeu modul de a vedea lucrurile, modul de interacțiune cu semenii. Fariseii credeau într-un Dumnezeu care discriminează, care îi iubește pe cei buni și îi urăște pe cei răi. Oamenii se comportau asemenea Dumnezeului în care credeau. Astfel că fariseii au ajuns să îi iubească pe cei buni ca ei și să îi privească cu dispreț pe cei răi, pe păcătoșii precum vameșii. Isus a spus această parabolă fariseilor care “se credeau drepți și îi disprețuiau pe alții” (versetul 9). Vameșul, pe de altă parte, nu se încrede în el însuși ci doar în mila lui Dumnezeu. Stând departe, el nici nu își ridica ochii spre cer, ci își bătea pieptul rugându-se: “Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (v. 13). Acesta este omul care a mers acasă în pace cu Dumnezeu, și nu fariseul.

Asemenea fariseilor și vameșilor am venit și noi în casa lui Dumnezeu pentru a-i aduce cult și pentru a ne ruga. Asemenea lor și noi sperăm să mergem acasă la finalul slujbei împăcați cu Dumnezeu. Să învățăm de la vameș secretul cultului care este bine plăcut lui Dumnezeu. În primul rând nu trebuie să ascultăm de alți oameni, nici măcar de conștiința noastră, atunci când ne spun că Dumnezeu este atât de supărat pe noi încât nu poate să ne ierte. În al doilea rând, trebuie să ne recunoaștem păcătoșenia și să ne încredințăm milostivirii lui Dumnezeu, care este mai mare decât orice păcat l-am fi comis. În fine, să îi promitem lui Dumnezeu că nu ne vom uita niciodată de sus la semenii noștri, ci îi vom ajuta în căutarea lui Dumnezeu, așa cum vameșul ne ajută astăzi în căutarea noastră după Dumnezeu. Nu uitați: Dumnezeu se împotrivește celor mândri, însă celor smeriți le dă har.

Ritul latin