Predici

Când ochii noştri încă nu distingeau bine lumina zilei şi chipul celor care ne înconjurau, când eram purtaţi încă în braţele mamelor noastre pe frunţi ni se trasa deja un sfânt semn al crucii, ca un firav, dar minunat act de rugăciune. De aceasta se ocupau mamele noastre ori de câte ori adormeam sau ne trezeam. Una dintre primele poezii pe care am învăţat-o aproape cu toţii a fost tot o rugăciune, iar atunci când îndrăzneam să intrăm în pat fără a ne ruga, glasul duios, dar nemulţumit al mamei avea grijă să ne amintească… Povestea un preot ajuns episcop, “dacă n-aş fi avut pe cineva care să mă ţină din scurt cu rugăciunea, eu astăzi poate n-aş fi fost preot şi cu atât mai puţin episcop. Dar îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate acele seri când mă rugam sfântul Rozariu împreună cu toţi membrii familiei mele. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru acele dimineţi când mama avea grijă să mă trezească cu jumătate de oră mai devreme pentru a mă ruga Rozariul. La început a fost mai greu, apoi m-am obişnuit, şi chiar mi-am dat seama că în ziua în care nu mă rugam, la şcoală nu-mi mergea tocmai bine. În anul în care m-am rugat în felul acesta am fost cel mai bun din generaţia mea. O, Doamne, prin rugăciune sunt ceea ce sunt.”

Mi-am amintit de mărturia episcopului de mai sus în momentul în care am recitit prima lectură de astăzi, din Cartea Exodului: “Când Moise îşi ridica mâinile, erau mai tari israeliţii, când îşi lăsa mâinile jos erau mai tari amaleciţii”. E prima bătălie pe care Israel, ieşit din Egipt trebuie să o ducă în drumul său spre ţara promisă. Din această experienţă Israel trebuia să înţeleagă că speranţa victoriei nu stă în arme, ci în ajutorul lui Dumnezeu. Moise, conducătorul, este cel care se roagă nu cel care ia în mâinile sale sabia. Faptul este plin de semnificaţie, iar Dumnezeu îi porunceşte lui Moise să scrie toate acestea într-o carte, spre amintire, pentru ca evenimentul să se întipărească pentru totdeauna în mintea israeliţilor.

Asemenea lor, noi ne aflăm pe drumul spre ţinta vieţii noastre, care este veşnicia fericită, Dumnezeu. La rândul ei, viaţa noastră este o luptă, iar rugăciunea are aceeaşi semnificaţie – este pusă în slujba luptei şi a victoriei. Rezultatul şi buna reuşită a angajării noastre la toate nivelurile stă în mâinile lui Dumnezeu. Biruinţa noastră este dobândită mai mult cu ajutorul lui Dumnezeu decât prin valoarea noastră personală. Adevăraţii oameni puternici nu sunt cei care ştiu a mânui bine armamentul nuclear, dar cei care mânuiesc bine rugăciunea, mai ales Rozariului – în această lună; nu sunt puternici cei a căror cuvinte au capacitatea de a desfiinţa, a distruge sau chiar a ridica pe alţii în mod nedrept, dar puternici sunt cei care îngenunchează, care în rugăciune recunosc în faţa lui Dumnezeu slăbiciunea lor; puternici nu sunt cei care au funcţii de conducere şi responsabilitate, dar cei care prin rugăciunea lor îi susţin încontinuu. Un părinte misionar cu realizări deosebite s-a prezentat în faţa credincioşilor cu următoarele cuvinte: “Dragii mei acum două luni mi-a murit mama. Până să moară ştiam că nu făcea altceva decât să se roage pentru mine. Şi am simţit lucrul acesta mereu. Acum ea a murit, de aceea apelez la rugăciunile dumneavoastră ca să preluaţi rolul mamei mele, pentru că altfel nu pot face nimic”.

E posibil ca unul sau altul dintre cei prezenţi să reproşeze că în ciuda rugăciunii sale constante continuă să fie slab, să fie învins, să fie umilit şi să nu se întâmple şi în viaţa lui aşa cum s-a întâmplat cu israeliţii în lupta cu amaleciţii. Tutoror acestora aş dori să le reamintesc că Isus Cristos şi-a arătat din plin puterea nu în momentul în care învăţa mulţimile şi săvârşea minuni, dar în momentul în care atârna pe lemnul nemilos al crucii. Răstignirea sa, umilire în ochii oamenilor, a reprezentat ceasul gloriei sale, ceasul în care asumând povara păcatelor noastre ne-a eliberat pe toţi de răutatea diavolului şi ne-a deschis calea veşniciei fericite. Ceasul gloriei lui Isus este ceasul răstignirii. Dacă aceasta a fost gloria lui Isus, oare gloria ucenicilor săi poate fi altfel? Ori rugăciunea are şi rolul de a ne ajuta să înţelegem şi să acceptăm în viaţă logica răstignitului. Pentru cel care nu se roagă, orice durere, orice suferinţă, orice luptă se transformă într-un eşec.

Era după cel de-al doilea Război Mondial. Un bătrân fusese grav rănit, astfel încât medicii au trebuit să-i amputeze piciorul. Întors în satul natal, bătrânul continua să participe zilnic la sfânta Liturghia, continua să se roage mult, aşa cum făcuse înainte. Într-o bună zi însă, câţiva tineri, care îl observau cum zi de zi mergea schiopătând şi sprijinindu-se într-un baston spre biserica de pe uliţa mare a satului au început să râdă de el: “Ce tot mergi să te rogi atât, crezi că o să-ţi pună Dumnezeu piciorul la loc?”. La care bătrânul, cu duioşie, se întoarce spre tineri şi le spune: “Nu, eu nu-i cer lui Dumnezeu să-mi pună piciorul la loc, dar îi cer să mă ajute să trăiesc cu un singur picior”. Aceasta este logica rugăciunii, să te ajute să îl ai pe Dumnezeu şi atunci când suferi.

Prin parabola judecătorului şi a văduvei din sfânta evanghelie, Isus vrea să retrezească în sufletele ucenicilor încrederea în faţa greutăţilor şi a dificultăţilor pe care le întâmpină vestirea evangheliei. Dumnezeu lucrează deşi uneori pare atât de greu să descoperi prezenţa lui. În faţa dificultăţilor există primejdia de a abandona drumul pe care ai pornit. Isus se foloseşte de această parabolă pentru a ne face să înţelegem că dacă până şi cel rău cedează în faţa insistenţei, cu atât mai mult Dumnezeu care este iubire… el nu va lăsa să treacă neobservată rugăciunea drepţilor săi.

Însă vi s-a întâmplat şi dumneavoastră, mi s-a întâmplat şi mie ca nu de puţine ori deşi ne-am rugam cu post şi lacrimi fierbinţi Dumnezeu a făcut să ni se întâmple contrariul. De ce? Pentru că Dumnezeu nu poate rândui lucrurile decât spre binele omului, şi oricât de frumoase şi nobile ar fi fost rugăciunile noastre dacă le-ar fi împlinit întocmai, Dumnezeu în preştiinţa lui ştie că acel bine dorit s-ar fi întors într-o bună zi în defavoarea noastră. Ori Dumnezeu are grijă să ne ofere doar ceea ce într-adevăr ne e de folos spre o veşnicie fericită şi nu doar pentru un trai decent şi lipsit de griji. Perspectiva lui Dumnezeu este mult mai largă decât a noastră.

Astăzi Biserica din lumea întreagă celebrează Ziua Mondială a Misiunilor. Vocaţia de misionar are la rădăcina ei rugăciunea; nu există reuşită în viaţa de misionar fără rugăciune, căci a fi misionar nu înseamnă a avea spirit aventurier, ci a fi misionar înseamnă înainte de toate a avea credinţă, şi nu are credinţă acela care nu se roagă constant, cu perseverenţă, nu are credinţă acela care nu-i acordă lui Dumnezeu reuşitele din viaţa sa. Reuşita misionarilor noştri aflaţi în diferite ţări de misiune are în spate mâinile ridicate spre cer în rugăciune ale credincioşilor noştri, aşa cum Moise îşi ridica braţele, iar israeliţii dobândeau victoria. Iată aşadar primul lucru pe care îl putem face astăzi pentru misionarii noştri, şi în felul acesta exercităm într-o formă discretă vocaţia noastră misionară, aşa cum a făcut şi Sf. Tereza a Pruncului Isus. Un al doilea gând pentru Ziua Mondială a Misiunilor este acela de mulţumire, tot prin rugăciune. Mulţumire pentru toţi misionarii care au trudit în acest teritoriu acum câteva secole, pentru că prin jertfa şi rugăciunea lor astăzi noi putem fi împreună pentru a-l lăuda pe Dumnezeu.

Se spune că mai mulţi turişti aventurieri au dorit să traverseze pe picioarele lor deşertul Africii. Înainte de a porni la drum ghidul le-a spus: “Puteţi să vă îmbrăcaţi cum vreţi, haine lungi sau scurte, subţiri sau groase, dar toţi să purtaţi la gât o cravată”. Unii au început să râdă neînţelegând logica şi n-au ţinut cont de sfatul primit, alţii l-au luat în serios şi şi-au pus la gât o cravată. Cu toţii au pornit la drum prin arşiţa deşertului, când spre amiază ajung însetaţi la o oază. Un beduin îi întâmpină şi după ce îi salută le spune: “Pot lua apă doar cei care poartă cravată!”. Pentru cei care sunt deja în misiune, dar şi pentru noi cei care îi spijin de acasă această cravată este rugăciunea. Fără rugăciune nu foloseşte la nimic sprijinul material acordat misionarilor, fără rugăciune nici misionarii nu vor reuşi să facă mare lucru, iar rugăciunea este la îndemâna oricui.

pr. Petru Tamaş Ritul latin