Start > Ritul latin > Duminica a XXVIII-a de peste An (C)

Duminica a XXVIII-a de peste An (C)

18 October 2007
794 afișări

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul C)

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi –

Lectura I (2Rg 5,14-17)

Naaman, comandantul oastei regelui lui Aram, dușmanul lui Israel, după ce a dat crezare indicațiilor unei tinere evreice, sclavă de-a sa, merge în Samaria unde profetul Elizeu îi sugerează că dacă vrea să se vindece de lepră, trebuie să se cufunde de șapte ori în apa Iordanului. Chiar dacă la început Naaman este suspicios că se va vindeca – ba chiar bolborosește disprețuitor – după ce slujitorii îl provoacă să reflecteze asupra simplității cerinței lui Elizeu, se lasă convins și execută porunca Omului lui Dumnezeu. Obține nu doar dispariția bolii, ci o reînnoită “frăgezime” a pielii, lucru care îl face ca un tinerel. Atunci se întoarce la Elizeu spunând: “Acum știu că nu este alt Dumnezeu pe întregul pământ decât în Israel” (v. 15). Această declarație este punctul culminant al povestirii. Minunea avea ca și scop acela de a obține/smulge această profesiune de credință: mândrul comandant al armatei dușmane este constrâns să recunoască că exista numai un Dumnezeu, acela al lui Elizeu.

Profetul nu acceptă răsplată deoarece darurile lui Dumnezeu sunt gratuite și trebuiesc împărțite gratis. Permite însă ca Naaman să ia cu sine niște pământ israelit pentru a continua să recunoască chiar și când se va fi întors în țara sa că numai Dumnezeul lui Israele este Dumnezeul cel Adevărat. Acum Naaman nu mai vrea să ofere jertfe pe un pamânt unde se practică idolatria: de aceea duce cu sine un pic de pământ curat pentru a-l cinsti pe el pe Dumnezeul cel adevărat pe care l-a cunoscut în Israel și căruia are de gând să-i rămână credincios de acum înainte.

Narațiunea vindecării lui Naaman poate fi citită ușor ca o imagine (tip) a botezului care redă omului deplina integritate după ruinele provocate de păcat. Este important atunci ca gratitudinea față de Cel care are puterea să ne reînnoiască în interior să se concretizeze în recunoașterea că nu există alt Dumnezeu în afară de El pe care să-l iubim din toată inima și din tot cugetul nostru.

Lectura a II-a (2Tim 2,8-13)

Apostolul Paul se află la Roma, în lanțuri “ca un răufăcător” din cauza evangheliei. De aici el îi scrie ucenicilui Timotei îndemnându-l să persevereze în credință cu prețul oricărei suferințe. Pentru a face acest lucru, mai mult decât a se compara cu un soldat, un atlet sau un agricultor, pentru Timotei trebuie să fie importantă amintirea lui Isus Cristos “din seminția lui David” care “a înviat din morți” (v. 8). Referința la dinastia davidică demonstrează apartenența lui Isus la poporul ales, da mai mult apartenența sa la neamul omenesc – premisă la dezgolirea (kenosis) sa de sine.

A afirma că a înviat înseamnă a exprima că condiția sa glorioasă și manifestarea divinității sale. Pentru vestirea acestui mister de mântuire – aici exprimat într-o sinteză lapidară – Paul suferă fără ca pentru aceasta Cuvântul să fie încătușat. Urmează un probabil citat a unui vechi imn creștin în care este întărit – prin intermediul clasicului paralelism semitic – faptul că Isus “rămâne fidel” (v. 13). Infidelitatea noastră, trădarea noastră dispar în fața fidelității și a iubirii lui Isus care nu se obosește niciodată să ne ierte și să meargă în căutarea celui păcătos. (cf. Lc 15,4-6)

Evanghelia (Lc 17,11-19)

Episodul este redat numai de Luca și este plasat în timpul călătoriei lui Isus spre Ierusalim. Zece leproși îi ies în întâmpinare, rămânând totuși la distanță așa cum este stabilit de legea care îi considera impuri din punct de vedere ritual și excluși din comunitatea civilă. Chiar și Dumnezeu rezultă pentru ei departe întrucât boala era considerată un pedeapsa de-a Sa.

Leproșii, condamnați de Dumnezeu și de oameni la marginalizare, se adresează lui Isus al cărui nume înseamnă tocmai “Dumnezeu eliberează, salvează, mântuiește” strigând către dânsul: “Ai milă de noi!” (v. 13). Este rugăciunea pe care un evreu pios i-o adresează lui Yhwh pentru ca Domnul să-și amintească de cel sărac și nevoiaș. Cererea lor este curajoasă și plină de încredere; invocându-l “Învățătorule”, ei de fapt invocă Viața. Isus imediat ce îi zărește, îi trimite la preoți care, conform legii, după ce este certificată dispariția bolii, poate să înceapă ritualurile de purificare care dau posibilitatea celor care fuseseră loviți de boala respectivă să reintre în sânul comunității. Dar iată că în timp ce mergeau ei spre preoți, sunt vindecați. Isus arată că este Mesia cel așteptat care elimină această maladie.

Însă doar unul, un samaritean, se întoarce “lăudându-l pe Dumnezeu cu glas tare” (v. 15) și-i mulțumește lui Isus pentru că l-a vindecat. El, păgânul, non-evreul, recunoaște în Învățător puterea lui Dumnezeu și în Isus pe Mesia cel așteptat care învinge și lepra, boala impură prin excelență.

În acest moment Luca scoate în evidență indignarea lui Isus, lucru care se manifestă în niște întrebări profunde care nu au răspuns în Evanghelie. Aceste întrebări ne provoacă, ne pun la încercare și cer răspunsul nostru: “Nu au fost? … Unde sunt? … Nu s-a găsit? …” (v. 17 ș.u.). Isus este decepționat pentru că unicul recunoscător nu este un evreu; ceilalți par că “pretind” vindecarea întrucât membri ai poporului ales și, deci, nu se deschid să primească darul lui Dumnezeu care în Isus se face aproape fiecărui om spre a-l face pe deplin “viu” spre slava lui Dumnezeu. “Ridică-te și mergi, credința ta te-a salvat!” (v. 19) îi spune Isus leprosului vindecat. “Ridică-te, învie”, spune Isus oricui se apropie de El cu credință recunoscându-l ca Emanuel, Dumnezeu-cu-noi!

Ritul latin