Predici

“M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,16-20). Aceste cuvinte, iubiţi fraţi, sunt extrase din Epistola Sf. Pavel către Galateni, din care s-a citit în cadrul Liturghiei de astăzi. Pavel a subliniat două persoane importante – Domnul nostru Isus Cristos şi el însuşi. Vă amintiţi de duminica trecută felul în care s-a apărat Pavel împotriva învăţătorilor falşi care îl atacau pe el şi Evanghelia pe care o predica el. În apărarea lui, Pavel a declarat cu putere că Evanghelia pe care o predică şi o scrie nu este o invenţie umană. Nu este o învăţătură umană, ci o revelare “a lui Isus Cristos”. Este cu adevărat un eveniment supranatural, dincolo de frontierele înţelegerii umane, felul în care Dumnezeu vorbeşte cu poporul Său, prin aceia pe care i-a ales ca vase ale Cuvântului. Prin urmare, Evanghelia ca revelare a lui Cristos este eternă şi de neînlocuit. Evanghelia nu a fost valabilă doar ieri, ci şi astăzi şi mâine. Ea este de fapt pentru toate epocile, pentru toţi oamenii, indiferent de rasă, credinţă sau culoare.

Sf. Pavel, vorbind despre sine, relatează cum a persecutat Biserica din cauza adeziunii sale pline de zel la tradiţiile părinteşti. Pavel vorbeşte despre convertirea sa la Cristos şi despre acel ceas în care scria Epistola către Galateni. Pavel nu mai trăieşte, vechiul Pavel a murit. Acum, în schimb, Cristos trăieşte în el: “M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine.” Sf. Ioan Gură de Aur explică ce a dorit să spună Pavel prin aceste cuvinte. El arată că Pavel putea să susţină acest lucru deoarece într-adevăr voinţa lui a dispărut, permiţând voinţei lui Cristos să îi conducă viaţa. Toate acţiunile şi activităţile lui, continuă Gură de Aur, întreg comportamentul lui faţă de Dumnezeu şi om era condus de voinţa lui Dumnezeu.

Adevărul este, fraţilor, că există multe lucruri pe care nu le putem nici învăţa, nici dovedi. Mai degrabă, simţim aceste lucruri în noi; o experienţă ce nu poate fi exprimată la exterior în termeni de dovezi. Pentru ca cei din jurul nostru să înţeleagă aceste lucruri, ei trebuie să le experimenteze în lăuntrul propriei lor fiinţe. Pavel spune: “Cristos trăieşte în mine”, El trăieşte chiar în esenţa fiinţei mele interioare. Este o savoare interioară care poate fi gustată doar trăind experienţa de a-l avea pe Cristos trăind în noi. Oamenii vin la biserică. Ei îşi deschid gurile pentru a primi Împărtăşania. Dau bani la biserică. Ascultă predica, aud cuvintele umile ale păstorului lor. Dar nu merg mai departe de atâta. Mai trebuie să experimenteze acelaşi sentiment pentru Cristos pe care l-a avut Pavel. Nu şi-au armonizat vieţile cu viaţa şi voinţa lui Cristos. Ei nu înţeleg că omul poate deveni purtător de Cristos.

Pavel mai vorbeşte despre acelaşi subiect într-o altă epistolă a sa: “şi dacă Cristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă pentru dreptate” (Romani 8,10). Cu alte cuvinte, dacă îi permitem lui Cristos să ne conducă vieţile, să facă trupurile noastre templul Lui, atunci trupurile noastre vor fi moarte faţă de păcat, incapabile să comită păcatul. În timp ce, pe de altă parte, spiritul (omul spiritual) va trăi, se va mişca şi ne va conduce spre dobândirea virtuţii. În loc să permitem păcatului să ne conducă, ne vom supune voinţei lui Cristos.

Voinţa lui Cristos – viaţa lui Cristos trăind în noi – nu este în contradicţie sau incompatibilă cu viaţa noastră naturală. De fapt, doar atunci când reuşim cu succes să ne armonizăm viaţa cu viaţa lui Cristos vom putea să progresăm atât în trup cât şi în spirit. Predând Patrologie la seminar, am vorbit despre asceţii şi scriitorii bisericeşti din secolele al IV-lea şi al V-lea dC – St. Antonie, Pahomie, cei doi Macarie, Arsenie şi alţii. Toţi aceşti Părinţi au trăit peste optzeci de ani. Unii vor veni cu vechea replică: “Păi ce au călugării de făcut toată ziua? Stau.” Doar un ignorant în ale istoriei monahismului poate să facă o astfel de afirmaţie. Dar nu este aici locul să resping această afirmaţie sau să iau apărarea călugăriei şi să explic contribuţia ei. Pentru moment să ne întrebăm deci: de ce trăiesc călugării atât de mult şi de ce viaţa le este plină de rodnicie spirituală? Pur şi simplu pentru că ei permit ca vieţile să le fie conduse de Cristos. Ei retrăiesc în propriul trup cuvintele lui Pavel: “nu eu, ci Cristos trăieşte în mine”.

Dragii mei, poate că duceţi o viaţă înstărită, căreia nu îi mai lipseşte nimic. Poate aveţi toate lucrurile necesare şi sunteţi satisfăcuţi de viaţa pe care o duceţi. Dar dacă Cristos nu trăieşte în trupurile voastre – oricât de satisfăcute ar fi ele de mâncare, hrană şi haine – atunci cuvintele Sfântului Ioan din Apocalipsă, adresate îngerului Bisericii din Sardes, vi se aplică şi vouă: “Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (3,1-2). Vegheaţi la vieţile pe care le duceţi. Deschideţi ochii pentru a înţelege viaţa. Doar pentru că vă mişcaţi trupul sau alergaţi sau scoateţi sunete nu înseamnă că sunteţi cu adevărat vii. Adevărata viaţă este în Cristos; viaţa trăită de Pavel, de sfinţii Bisericii, de toţi bunii creştini de astăzi. Găsiţi această viaţă, iubiţii mei, cunoaşteţi-i bucuria şi pacea, pentru ca şi voi să sfârşiţi zicând ca Pavel: “M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine”.

pr. George Dimopoulos Ritul bizantin