Start > Ritul bizantin > Viața adevărată

Viața adevărată

12 October 2007
1,844 afișări

“M-am răstignit împreună cu Cristos; și nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăiește în mine” (Galateni 2,16-20). Aceste cuvinte, iubiți frați, sunt extrase din Epistola Sf. Pavel către Galateni, din care s-a citit în cadrul Liturghiei de astăzi. Pavel a subliniat două persoane importante – Domnul nostru Isus Cristos și el însuși. Vă amintiți de duminica trecută felul în care s-a apărat Pavel împotriva învățătorilor falși care îl atacau pe el și Evanghelia pe care o predica el. În apărarea lui, Pavel a declarat cu putere că Evanghelia pe care o predică și o scrie nu este o invenție umană. Nu este o învățătură umană, ci o revelare “a lui Isus Cristos”. Este cu adevărat un eveniment supranatural, dincolo de frontierele înțelegerii umane, felul în care Dumnezeu vorbește cu poporul Său, prin aceia pe care i-a ales ca vase ale Cuvântului. Prin urmare, Evanghelia ca revelare a lui Cristos este eternă și de neînlocuit. Evanghelia nu a fost valabilă doar ieri, ci și astăzi și mâine. Ea este de fapt pentru toate epocile, pentru toți oamenii, indiferent de rasă, credință sau culoare.

Sf. Pavel, vorbind despre sine, relatează cum a persecutat Biserica din cauza adeziunii sale pline de zel la tradițiile părintești. Pavel vorbește despre convertirea sa la Cristos și despre acel ceas în care scria Epistola către Galateni. Pavel nu mai trăiește, vechiul Pavel a murit. Acum, în schimb, Cristos trăiește în el: “M-am răstignit împreună cu Cristos; și nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăiește în mine.” Sf. Ioan Gură de Aur explică ce a dorit să spună Pavel prin aceste cuvinte. El arată că Pavel putea să susțină acest lucru deoarece într-adevăr voința lui a dispărut, permițând voinței lui Cristos să îi conducă viața. Toate acțiunile și activitățile lui, continuă Gură de Aur, întreg comportamentul lui față de Dumnezeu și om era condus de voința lui Dumnezeu.

Adevărul este, fraților, că există multe lucruri pe care nu le putem nici învăța, nici dovedi. Mai degrabă, simțim aceste lucruri în noi; o experiență ce nu poate fi exprimată la exterior în termeni de dovezi. Pentru ca cei din jurul nostru să înțeleagă aceste lucruri, ei trebuie să le experimenteze în lăuntrul propriei lor ființe. Pavel spune: “Cristos trăiește în mine”, El trăiește chiar în esența ființei mele interioare. Este o savoare interioară care poate fi gustată doar trăind experiența de a-l avea pe Cristos trăind în noi. Oamenii vin la biserică. Ei își deschid gurile pentru a primi Împărtășania. Dau bani la biserică. Ascultă predica, aud cuvintele umile ale păstorului lor. Dar nu merg mai departe de atâta. Mai trebuie să experimenteze același sentiment pentru Cristos pe care l-a avut Pavel. Nu și-au armonizat viețile cu viața și voința lui Cristos. Ei nu înțeleg că omul poate deveni purtător de Cristos.

Pavel mai vorbește despre același subiect într-o altă epistolă a sa: “și dacă Cristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viață pentru dreptate” (Romani 8,10). Cu alte cuvinte, dacă îi permitem lui Cristos să ne conducă viețile, să facă trupurile noastre templul Lui, atunci trupurile noastre vor fi moarte față de păcat, incapabile să comită păcatul. În timp ce, pe de altă parte, spiritul (omul spiritual) va trăi, se va mișca și ne va conduce spre dobândirea virtuții. În loc să permitem păcatului să ne conducă, ne vom supune voinței lui Cristos.

Voința lui Cristos – viața lui Cristos trăind în noi – nu este în contradicție sau incompatibilă cu viața noastră naturală. De fapt, doar atunci când reușim cu succes să ne armonizăm viața cu viața lui Cristos vom putea să progresăm atât în trup cât și în spirit. Predând Patrologie la seminar, am vorbit despre asceții și scriitorii bisericești din secolele al IV-lea și al V-lea dC – St. Antonie, Pahomie, cei doi Macarie, Arsenie și alții. Toți acești Părinți au trăit peste optzeci de ani. Unii vor veni cu vechea replică: “Păi ce au călugării de făcut toată ziua? Stau.” Doar un ignorant în ale istoriei monahismului poate să facă o astfel de afirmație. Dar nu este aici locul să resping această afirmație sau să iau apărarea călugăriei și să explic contribuția ei. Pentru moment să ne întrebăm deci: de ce trăiesc călugării atât de mult și de ce viața le este plină de rodnicie spirituală? Pur și simplu pentru că ei permit ca viețile să le fie conduse de Cristos. Ei retrăiesc în propriul trup cuvintele lui Pavel: “nu eu, ci Cristos trăiește în mine”.

Dragii mei, poate că duceți o viață înstărită, căreia nu îi mai lipsește nimic. Poate aveți toate lucrurile necesare și sunteți satisfăcuți de viața pe care o duceți. Dar dacă Cristos nu trăiește în trupurile voastre – oricât de satisfăcute ar fi ele de mâncare, hrană și haine – atunci cuvintele Sfântului Ioan din Apocalipsă, adresate îngerului Bisericii din Sardes, vi se aplică și vouă: “Știu faptele tale, că ai nume, că trăiești, dar ești mort” (3,1-2). Vegheați la viețile pe care le duceți. Deschideți ochii pentru a înțelege viața. Doar pentru că vă mișcați trupul sau alergați sau scoateți sunete nu înseamnă că sunteți cu adevărat vii. Adevărata viață este în Cristos; viața trăită de Pavel, de sfinții Bisericii, de toți bunii creștini de astăzi. Găsiți această viață, iubiții mei, cunoașteți-i bucuria și pacea, pentru ca și voi să sfârșiți zicând ca Pavel: “M-am răstignit împreună cu Cristos; și nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăiește în mine”.

Ritul bizantin