Predici

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi –

Lectura I (2Rg 5,14-17)

Naaman, comandantul oastei regelui lui Aram, duşmanul lui Israel, după ce a dat crezare indicaţiilor unei tinere evreice, sclavă de-a sa, merge în Samaria unde profetul Elizeu îi sugerează că dacă vrea să se vindece de lepră, trebuie să se cufunde de şapte ori în apa Iordanului. Chiar dacă la început Naaman este suspicios că se va vindeca – ba chiar bolboroseşte dispreţuitor – după ce slujitorii îl provoacă să reflecteze asupra simplităţii cerinţei lui Elizeu, se lasă convins şi execută porunca Omului lui Dumnezeu. Obţine nu doar dispariţia bolii, ci o reînnoită “frăgezime” a pielii, lucru care îl face ca un tinerel. Atunci se întoarce la Elizeu spunând: “Acum ştiu că nu este alt Dumnezeu pe întregul pământ decât în Israel” (v. 15). Această declaraţie este punctul culminant al povestirii. Minunea avea ca şi scop acela de a obţine/smulge această profesiune de credinţă: mândrul comandant al armatei duşmane este constrâns să recunoască că exista numai un Dumnezeu, acela al lui Elizeu.

Profetul nu acceptă răsplată deoarece darurile lui Dumnezeu sunt gratuite şi trebuiesc împărţite gratis. Permite însă ca Naaman să ia cu sine nişte pământ israelit pentru a continua să recunoască chiar şi când se va fi întors în ţara sa că numai Dumnezeul lui Israele este Dumnezeul cel Adevărat. Acum Naaman nu mai vrea să ofere jertfe pe un pamânt unde se practică idolatria: de aceea duce cu sine un pic de pământ curat pentru a-l cinsti pe el pe Dumnezeul cel adevărat pe care l-a cunoscut în Israel şi căruia are de gând să-i rămână credincios de acum înainte.

Naraţiunea vindecării lui Naaman poate fi citită uşor ca o imagine (tip) a botezului care redă omului deplina integritate după ruinele provocate de păcat. Este important atunci ca gratitudinea faţă de Cel care are puterea să ne reînnoiască în interior să se concretizeze în recunoaşterea că nu există alt Dumnezeu în afară de El pe care să-l iubim din toată inima şi din tot cugetul nostru.

Lectura a II-a (2Tim 2,8-13)

Apostolul Paul se află la Roma, în lanţuri “ca un răufăcător” din cauza evangheliei. De aici el îi scrie ucenicilui Timotei îndemnându-l să persevereze în credinţă cu preţul oricărei suferinţe. Pentru a face acest lucru, mai mult decât a se compara cu un soldat, un atlet sau un agricultor, pentru Timotei trebuie să fie importantă amintirea lui Isus Cristos “din seminţia lui David” care “a înviat din morţi” (v. 8). Referinţa la dinastia davidică demonstrează apartenenţa lui Isus la poporul ales, da mai mult apartenenţa sa la neamul omenesc – premisă la dezgolirea (kenosis) sa de sine.

A afirma că a înviat înseamnă a exprima că condiţia sa glorioasă şi manifestarea divinităţii sale. Pentru vestirea acestui mister de mântuire – aici exprimat într-o sinteză lapidară – Paul suferă fără ca pentru aceasta Cuvântul să fie încătuşat. Urmează un probabil citat a unui vechi imn creştin în care este întărit – prin intermediul clasicului paralelism semitic – faptul că Isus “rămâne fidel” (v. 13). Infidelitatea noastră, trădarea noastră dispar în faţa fidelităţii şi a iubirii lui Isus care nu se oboseşte niciodată să ne ierte şi să meargă în căutarea celui păcătos. (cf. Lc 15,4-6)

Evanghelia (Lc 17,11-19)

Episodul este redat numai de Luca şi este plasat în timpul călătoriei lui Isus spre Ierusalim. Zece leproşi îi ies în întâmpinare, rămânând totuşi la distanţă aşa cum este stabilit de legea care îi considera impuri din punct de vedere ritual şi excluşi din comunitatea civilă. Chiar şi Dumnezeu rezultă pentru ei departe întrucât boala era considerată un pedeapsa de-a Sa.

Leproşii, condamnaţi de Dumnezeu şi de oameni la marginalizare, se adresează lui Isus al cărui nume înseamnă tocmai “Dumnezeu eliberează, salvează, mântuieşte” strigând către dânsul: “Ai milă de noi!” (v. 13). Este rugăciunea pe care un evreu pios i-o adresează lui Yhwh pentru ca Domnul să-şi amintească de cel sărac şi nevoiaş. Cererea lor este curajoasă şi plină de încredere; invocându-l “Învăţătorule”, ei de fapt invocă Viaţa. Isus imediat ce îi zăreşte, îi trimite la preoţi care, conform legii, după ce este certificată dispariţia bolii, poate să înceapă ritualurile de purificare care dau posibilitatea celor care fuseseră loviţi de boala respectivă să reintre în sânul comunităţii. Dar iată că în timp ce mergeau ei spre preoţi, sunt vindecaţi. Isus arată că este Mesia cel aşteptat care elimină această maladie.

Însă doar unul, un samaritean, se întoarce “lăudându-l pe Dumnezeu cu glas tare” (v. 15) şi-i mulţumeşte lui Isus pentru că l-a vindecat. El, păgânul, non-evreul, recunoaşte în Învăţător puterea lui Dumnezeu şi în Isus pe Mesia cel aşteptat care învinge şi lepra, boala impură prin excelenţă.

În acest moment Luca scoate în evidenţă indignarea lui Isus, lucru care se manifestă în nişte întrebări profunde care nu au răspuns în Evanghelie. Aceste întrebări ne provoacă, ne pun la încercare şi cer răspunsul nostru: “Nu au fost? … Unde sunt? … Nu s-a găsit? …” (v. 17 ş.u.). Isus este decepţionat pentru că unicul recunoscător nu este un evreu; ceilalţi par că “pretind” vindecarea întrucât membri ai poporului ales şi, deci, nu se deschid să primească darul lui Dumnezeu care în Isus se face aproape fiecărui om spre a-l face pe deplin “viu” spre slava lui Dumnezeu. “Ridică-te şi mergi, credinţa ta te-a salvat!” (v. 19) îi spune Isus leprosului vindecat. “Ridică-te, învie”, spune Isus oricui se apropie de El cu credinţă recunoscându-l ca Emanuel, Dumnezeu-cu-noi!

pr. Eduard Patraşcu Ritul latin