Predici

Problema sponsorului

Problema cea mai chinuitoare, astăzi, este aceea de a găsi un sponsor. Orice iniţiativă, manifestare, acţiune, în orice domeniu, chiar şi în cel religios, pentru a avea succes, este nevoie de un sponsor. Moise, trebuind să înfrunte, într-o bătălie crucială, pe duşmanii “istorici” ai lui Israel, amaleciţii, se preocupă şi el de problema sponsorului, şi o rezolvă într-un fel neobişnuit (cel puţin pentru obiceiurile din timpul nostru).

Problema mâinilor. Mâini complet goale. Mâini ridicate în sus. Mâini în rugăciune. Mâinile le ridică el, Moise în persoană. El, capul, care suportă toată greutatea bătăliei. Şi când braţele sale se îngreuiază de oboseală, recrutează alte mâini, nu pentru luptă, ci pentru a sprijini pe cel care se roagă pentru ca să le ţină astfel până la apusul soarelui. “…Au luat o piatră, au aşezat-o sub el şi el a stat pe ea, în timp ce Aron şi Hur, unul de o parte şi celălalt de alta, susţineau mâinile sale”. Reuşita este asigurată de implicarea lui Dumnezeu, nu de posibilităţile umane.

Se înţelege că problema trebuie să-l privească cu adevărat numai pe El. Dumnezeu nu poate fi acoperirea abuzivă a unor obiective care îi sunt străine. Eliberarea este treaba lui Dumnezeu. Tot ceea ce reduce la sclavie pe om, îl oprimă, îl înjoseşte, îi sufocă conştiinţa, atentează la demnitatea sa, nu poate pretinde să obţină girul lui Dumnezeu. Dumnezeu se implică numai când este vorba de om, transparenţa acţiunii, calitatea evanghelică a operei. Perspectivele triumfaliste, succesele în termeni lumeşti, parada de forţă, proiecte ambiţioase, provocările puterii, ciocnirea de interese, determină absenţa lui Dumnezeu, chiar dacă numele său este strigat cu glas puternic, şi cineva pretinde să-l monopolizeze şi să-l folosească în avantajul propriei facţiuni.

În sfârşit, este problema curăţiei mâinilor, transparenţa intenţiilor, claritatea obiectivelor, motivarea de credinţă a alegerilor. Cineva, astăzi, nu priveşte atât de minuţios când este vorba de sponsor. Se trece uşor peste principii, şi nu se face caz de credinţa nu totdeauna imaculată a protectorului din tură. Dumnezeu, în schimb, se arată riguros. Cu scopurile sale şi cu mijloacele sale. Moise în rugăciune, adică importanţa mâinilor goale.

Până la apus…

Episodul relatat de Exod necesită câteva corectări. Astăzi scenariul poate şi trebuie să fie diferit. Bătăliile nu mai sunt împotriva cuiva. Dar în favoarea omului. Pentru dreptate. Pentru conştiinţă. Pentru a viaţă care să fie umană. Şi nu este o riguroasă distincţie a datoriilor: pe de o parte cei care se roagă, de cealaltă cei care se luptă. Rugăciunea nu poate fi fuga de propriile responsabilităţi concrete, oprire în spiritual pentru a evita întâlnirea dură cu o realitate incomodă.

Mâinile nu se ridică în sus de frica de a nu le “murdări” în contact cu datoriile cele mai neplăcute. Mâinile nu se ridică spre cer pentru că pământul ne face scârbă, ci pentru că suntem hotărâţi să schimbăm lumea. Cine se roagă, nu poate fi un resemnat, unul care legitimează cu propria absenţă sau propria neutralitate, sau comodul “să trăiţi bine”, starea de lucruri existente şi deci devine complice. Ne rugăm pentru a ne implica. Pentru a obţine curajul necesar pentru a transforma ordinea (sau dezordinea) existentă. Nu ne este permis să aruncăm asupra lui Dumnezeu neîmplinirile noastre în privinţa istoriei. Suntem prezenţi în faţa lui Dumnezeu pentru a nu fi absenţi de la angajamentele noastre concrete.

Nu este pe de o parte cel contemplativ, şi de cealaltă parte cel care se luptă. Cel care se roagă şi …truditorul sunt în mod normal aceeaşi persoană. Mâinile trebuie să fie ridicate nu în semn de predare, ci ca o capacitate de rezistenţă chiar şi în domeniile cele mai ingrate. Este vorba de a asuma o atitudine rugătoare şi luptătoare în acelaşi timp. Adică de a ne ruga luptând. Sau de a munci rugându-ne. Eu mă rog pentru a nu ceda oboselii. Pentru a mă încăpăţina să sper. Şi deci pentru a continua să mi se dea de lucru. Trebuie să mă ţin tare până la asfinţit.

De nenumărate ori cingătorile realităţii celei mai brutale se vor îndârji să treacă peste visele mele şi să le zdrobească. Dar, înainte de asfinţit (sau, în zece, cincizeci de ani…) pe acel teren devastat va răsări în final o floare. Şi atunci cingătorile se vor rugini. Şi rachetele nu vor mai sfâşia cerul albastru. Chiar şi atunci când voi fi epuizat toate celelalte răbdări, îmi va rămâne pentru totdeauna răbdarea rugăciunii. Secretul schimbării este ascuns în răbdarea nesfârşită. Da, eu mă rog pentru a cultiva visele cele mai îndrăzneţe. Rezist în rugăciune pentru a continua să cred în imposibil.

Roagă-te până vei învinge surzenia mea…

Şi dacă judecătorul indiferent, corupt, ostil, insensibil la situaţia văduvei, lipsită de protecţii, aş fi chiar eu? A insista, fără a obosi, în rugăciune, înseamnă a experimenta în afara siguranţei de a fi ascultaţi de Dumnezeu, şi capacitatea de a asculta în sfârşit glasul săracilor, strigătul celor asupriţi, invocaţia celui singur, implorarea celui care suferă, protestul fratelui discriminat. Trebuie să ne rugăm fără a obosi pentru a reuşi să învingem surzenia. Nu cea a lui Dumnezeu, evident. Ci a noastră.

Urechea noastră, graţie rugăciunii statornice, tenace ca aceea a femeii, se purifică până la a auzi cererea de ajutor a aproapelui care suferă nedreptatea sau excluderea, sau care se află în nevoie. Natural este necesar să nu ne oprim în faţa altarelor devoţiunilor noastre private, şi să ne aşezăm în faţa taberei de exterminare a necesităţii aproapelui, astfel încât să ne lăsăm răniţi de strigătul care se ridică din orice parte. Eu, deci, dacă mă rog cu adevărat, mă găsesc obligat să satisfac cererile de dreptate care ajung la inima lui Dumnezeu, şi care le transmite mie.

Sunt oameni, ca văduva din parabolă, care poate au aşteptat mult timp. Nu pot să prelungesc mai mult această aşteptare. De această dată este cazul să intervin înainte de apusul soarelui. Rugăciunea “pe munte” (pentru a ne întoarce la prima lectură), implică posibilitatea de a privi în jos, spre câmpul de bătălie a lumii. Şi dacă sunt distanţe, aceste distanţe sunt faţă de problemele noastre, de preocupările noastre, de acţiunile noastre personale. Şi dacă a ne ruga ar fi tocmai “a uita”? Şi dacă rugăciunea ar fi victoria, mai mult decât asupra resemnării, decât asupra orizonturilor prea “private”, asupra perspectivelor intime?

Perseverarea

Perseverarea nu priveşte numai rugăciunea, ci întreaga viaţă creştină. Ne-o aminteşte sfântul Paul scriind lui Timotei (a doua lectură). Este vorba, pentru fiecare dintre noi, de “a rămâne fermi” şi de a fi fideli acelui Cuvânt pe care l-am primit rezistând la toate modele, ideologiile, propagandele, şi chiar la vântul care suflă şi care năvăleşte de multe ori şi interioarele templului.

Acelaşi Cuvânt este anunţat curajos neţinând cont nici de circumstanţele “oportune”, nici de cele “inoportune”. Adesea chiar situaţiile nefavorabile sunt cele mai rodnice pentru sămânţa Cuvântului. Mă mişcă totdeauna întrebarea îndurerată a lui Cristos. “Dar Fiul omului, când va veni, va găsi credinţă pe pământ?”

Isus este în drum spre Ierusalim, şi deci spre pătimirea şi moartea sa. Şi pare să fie atins de suspiciunea falimentului propriei misiuni. De-a dreptul pare că simte teamă. Este o trăsătură foarte umană în dramatismul său tulburător.

Nouă ne revine, astăzi, să-l asigurăm despre păstrarea credinţei noastre. Poate nu vom fi prezenţi, pe acest pământ, la întâlnirea finală. Dar trebuie să putem garanta că, cel puţin până la apusul soarelui în această zi, mâinile noastre vor rămâne ridicate în sus, în ciuda oboselii inevitabile. Şi mâine vom încerca să le ridicăm din nou.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin