Start > Ritul latin > Rugăciunea creștinului

Rugăciunea creștinului

18 October 2007
2,107 afișări

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul C)

“În vremea aceea, Isus le-a spus ucenicilor o parabolă ca să le arate că ei trebuie să se roage neîncetat, și să nu se lase”. După cât se vede, însăși Evanghelia este aceea care ne fixează tema reflecțiilor noastre cu privire la Cuvântul Domnului, care nu poate fi alta decât tema rugăciunii. Liturghia a subliniat o astfel de temă, prin alegerea primei lecturi, care ne-a descris una dintre temele cele mai solemne și mai dramatice ale rugăciunii: Moise care se roagă pe munte cu brațele întinse, în timp ce în vale era prăpăd, deoarece poporul se lupta pe viață și pe moarte. Prin urmare, trebuie să vorbim despre rugăciune, sau mai bine spus, să-L lăsăm pe însuși Dumnezeu să ne învețe cum trebuie să ne rugăm.

“Rugăciunea – scrie un Sfânt Părinte al Bisericii – este cel mai mare dar, este convorbirea intimă cu Dumnezeu. Așa cum ochii trupului, văzând lumina, în același timp se luminează și ei, tot așa și sufletul care privește spre Dumnezeu este luminat de lumina inefabilă a rugăciunii, când aceasta este făcută din inimă, și nu numai din obligație sau din obișnuință” (Sf. Ioan Crisostomul). Prin urmare, rugăciunea este luminarea sufletului. În rugăciune suntem ceea ce vom fi în viața veșnică, atunci când vom sta față-n față cu Dumnezeu.

“Când vă rugați, voi așa să spuneți: Tatăl nostru…” (Luca 11,2). Cu aceste cuvinte a definit Isus ceea ce înseamnă și este rugăciunea, și care trebuie să fie atitudinea de fond a ucenicului în timpul rugăciunii. A ne ruga în forma cea mai simplă a rugăciunii înseamnă a ne adresa lui Dumnezeu ca adevărați fii, spunându-i Abba, Părinte, Tată. Isus nu numai că ne-a învățat această nouă metodă a rugăciunii (nouă pentru că până atunci nici un evreu nu îndrăznise a se adresa lui Dumnezeu cu acest titlu atât de familiar), ci a și trăit-o. Apostolul Pavel era fascinat de această rugăciune a lui Isus, și chiar el a fost acela care a cules din tradiția orală cuvântul aramaic “Abba”, și ni l-a transmis fără a-l mai traduce convertiților de la păgânism, intenționat, spre a nu i se pierde amintirea. Tot el a evidențiat consecințele ce izvorăsc pentru Biserică din rugăciunea lui Isus, Capul, deoarece mădularele trebuie să se roage tot așa cum se ruga Capul. Ucenicii se rugau ca Învățătorul, ca Maestrul lor, pentru că, de fapt, în El au devenit fiii lui Dumnezeu.

Dacă rugătorul creștin este un fiu care vorbește cu propriul lui tată, un lucru trebuie să se evidențieze mai cu seamă în rugăciunea lui. Rugăciunea creștinului este autentică și este creștină în măsura în care este liberă: “Voi n-ați primit un duh de robie, ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm ‘Abba’, adică ‘Tată’” (Romani 8,15). Însă, aplicat la rugăciune, ce-o fi însemnând oare cuvântul “libertate”? Sf. Pavel, în Scrisoarea sa către Galateni 5,13 spune că aceasta nu este o ocazie dată trupului, după cum nu poate fi nici un văl cu care să poată fi acoperită răutatea omenească, așa cum ne sigură apostolul Petru (1Petru 2,16). A spune că rugăciunea trebuie să fie liberă și spontană nu înseamnă că suntem liberi a ne ruga ori nu; nu înseamnă a ne ruga numai la anumite sărbători, nu înseamnă a justifica dezordinea, lenea ori superficialitatea în rugăciune. Aici libertatea înseamnă ceva mai mult: înseamnă orientarea minții, înseamnă încrederea, sinceritatea și lipsa a tot felul de complexe atunci când vorbim cu Dumnezeu.

Fiecare dintre noi am experimentat cele două tipuri de conversație. Una este conversația în care ne simțim foarte degajați: persoana pe care o avem în față ne este foarte dragă; credem în sinceritatea ei; nu avem nici un interes în a apăsa cuvintele sau a disimula intențiile. Și alta este conversația în care nu suntem liberi, fie că ne mințim pe noi înșine, fie că nu avem încredere în interlocutorul nostru; susținerea unei astfel de conversații poate deveni un chin: ochii nu sunt în stare a se opri asupra unui obiect, iar starea de nervozitate trădează dezgustul interior. Rugăciunea trebuie să fie asemenea primului tip de conversație. Trebuie să fie o vorbire și o ascultare liberă și spontană.

Acestei libertăți în rugăciune i se opun unele sclavii de care trebuie să ne debarasăm. Mai întâi de toate avem sclavia formulei. Nimeni nu știe când și cum i s-a impus poporului creștin convingerea că atunci când trebuie să vorbim cu Dumnezeu trebuie numaidecât să ne folosim de anumite formule fixe, ca și cum eficacitatea rugăciunii ar sta în forța magică a anumitor cuvinte, și nu în simpla și absoluta generozitate a lui Dumnezeu! “Așa fac păgânii, spune Isus, cărora li se pare că, dacă spun multe vorbe, vor fi ascultați!” (Matei 6,7). Un semn al acestei sclavii ritualistice îl constituie și faptul că nu știm să ne rugăm decât cu rugăciunile cunoscute din memorie: Tatăl nostru; Bucură-te, Marie; Slavă Tatălui etc. Desigur, toate acestea sunt rugăciuni sublime, care, printre altele, dau posibilitatea de a ne ruga împreună, cu un singur glas al mai multor frați și surori, de aceea nici nu pot fi abandonate. Dar cu toate acestea, există riscul ca o astfel de rugăciune să nu mai spună nimic, și să devină pur și simplu doar vorbe goale dacă nu este însoțită și de o rugăciune personală care să izvorască din inimă, nu din memorie.

Nimeni dintre noi nu l-ar lua în serios pe un prieten care ar îndrăzni să ne vorbească totdeauna folosind cuvinte măsluite ca și cum le-ar citi dintr-o carte, sau pe un logodnic care i-ar scrie logodnicei sale o scrisoare copiată din vreo broșură. În fiecare clipă a vieții spirituale este de dorit a lăsa un pic la o parte rugăciunile pe care le cunoaștem din cărți, spre a-i putea vorbi lui Dumnezeu “ex abundantia cordis”, din plinătatea inimii, așa cum spune Isus: cu simplitate și încredere filială. Aceasta este valabilă atât pentru rugăciunea personală și particulară, cât și pentru rugăciunea comunitară, care se face din când în când în grupuri de rugăciune spontană și creativă.

Ultimul obstacol ce trebuie depășit în acest domeniu este acela al cuvintelor însăși, fie că sunt repetate din memorie, fie că sunt create de noi înșine la momentul oportun. Atunci când cuvintele nu ne mai mulțumesc, ele riscă a deveni chiar un obstacol, deoarece îl constrâng pe Dumnezeu a se acomoda schemelor și calapoadelor noastre dogite. Atunci avem ceva mai bun decât cuvintele: avem tăcerea, care nu este altceva decât gestul care face inima să tresară, și care se traduce în simple exclamații sau modulații ale glasului (ceea ce primii creștini, după toată probabilitatea, înțelegeau prin expresia “a se ruga în limbi”).

Se spune că rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu, însă creștinul ar trebui să aspire la o formă și mai intimă de a se ruga, care să nu mai poată fi numită dialog, ci duet. Dialogul este atunci când două persoane vorbesc alternativ, una vorbește iar cealaltă ascultă și viceversa; duetul este atunci când două persoane vorbesc, sau, mai bine spus, cântă la unison. Cea mai bună rugăciune este atunci când credinciosul se unește cu Duhul Sfânt, care se roagă în toată ființa lui “cu gemete inexprimabile” (aici inexprimabile sunt cuvintele), și împreună strigă: “Abba, Părinte!” Acesta este duetul pe care Dumnezeu îl vrea cel mai mult.

A doua sclavie este aceea a locurilor, a nu ști să te rogi decât în biserică, în sanctuar sau la picioarele patului. Femeii samaritene, care întreba în ce loc trebuie adorat Dumnezeu, Isus îi răspunse că pentru a-L adora pe Tatăl nu era necesar să se ducă la Ierusalim sau pe Muntele Garizim, fiindcă Dumnezeu este Duh, și deci poate fi adorat în tot locul în duh și în adevăr (Ioan 4,21). Prin urmare, în tot locul, chiar și în autobuz, în tren, pe stradă sau acasă, fie că mâinile ne sunt ocupate sau nu, ne putem ruga. Nu trebuie să înălțăm mintea noastră la Dumnezeu numai atunci când duhul nostru este cu totul angajat la rugăciune. “Chiar și atunci când suntem ocupați cu alte lucruri, mai mici sau mai mari, în folosul nostru sau al comunității, în orice activitate trebuie să avem o dorință vie de a ne aminti de Dumnezeu, pentru că El este dragostea nesfârșită, stăpânul cerului și al pământului” (Sf. Ioan Crisostomul).

Totdeauna trebuie să reintrăm în propriul nostru sanctuar. Sfânta Ecaterina de Siena spunea că-și construise o chilie în inima ei, unde obișnuia să se retragă totdeauna, în desele sale călătorii apostolice, iar Sfântul Augustin își spunea lui însuși: “Reintră în tine însuți, Augustine, pentru că numai acolo vei afla tot adevărul”. Mariei din Betania cineva i-a spus într-o zi: “Maestrul este aici și te cheamă!” (Ioan 11,28). Noi nu trebuie să fim nici un Sfânt Augustin și nici o Sfântă Ecaterina de Siena pentru a aspira la așa ceva, ci să ne mulțumim numai cu faptul că suntem botezați, că suntem credincioși, și mai cu seamă că suntem credincioși harului și dragostei lui Dumnezeu.

A treia sclavie este aceea a timpului. Desigur, este foarte important a avea ore fixe în timpul zilei pentru rugăciune. Sunt unii creștini care cred că rugăciunea nu o pot face bine decât în anumite ore ale zilei: dimineața de-abia treziți din somn, ori seara, înainte de a merge la culcare: “Nu m-am rugat seara și dimineața!” Această formulă stereotipă au prea dese ocazii să o audă preoții în confesional. Odată trecute acele momente, ei cred că s-a sfârșit cu rugăciunea din acea zi, ca și cum Dumnezeu ar avea un program fix de serviciu ca oricare birou administrativ, bancar sau parohial. Unde nu este primit nimeni decât de la ora de… până la ora de…

Chiar și aici, modul de a ne ruga trebuie dedus din practica vieții de toate zilele. Când iubim cu adevărat o persoană (un prieten, logodnica pe logodnicul ei, un fiu care lucrează undeva departe și acum vine acasă), nu va fi bine primită la orice oră din zi sau din noapte? Tot așa se poartă și Dumnezeu cu noi. Să luăm aminte la aceste cuvinte ale psalmistului: “Îmi aduc aminte de Tine în așternutul meu, și mă gândesc la Tine în timpul privegherilor nopții. Căci Tu ești ajutorul meu, și sunt plin de veselie la umbra aripilor Tale” (Psalm 63,6-7). Vom aminti aici acel îndemn al Evangheliei: “Rugați-vă totdeauna fără încetare!” Comunitatea creștină primară a primit cu toată seriozitatea această înștiințare a lui Isus: “Erau statornici în rugăciune”, citim în Faptele Apostolilor. “A se ruga fără încetare nu înseamnă a sta tot timpul în genunchi, sau cu brațele întinse ori încrucișate pe piept. Există și un alt mod de rugăciune: rugăciunea interioară, care nu poate fi alta decât dorința fiecăruia. Cel care îl dorește pe Dumnezeu, chiar și atunci când limba lui nu rostește nici un cuvânt, cântă și se roagă cu inima. Cel care nu-L dorește pe Dumnezeu, unul ca acesta poate striga cât de mult și cât de tare, fiindcă Domnul nu-l va auzi” (Sf. Augustin).

Rugăciunea este oglinda fidelă a vieții. O atitudine de sinceră și adevărată rugăciune nu poate fi improvizată, deoarece aceasta este rodul atenției față de Dumnezeu și fidelitatea în lucrurile mici sau mari. Trebuie să ne rugăm cu mult înainte de a ne ruga! Cu alte cuvinte, trebuie să-L strigăm pe Dumnezeu de departe, mai înainte de sosirea timpului pe care intenționăm a-l dedica rugăciunii, pentru ca El să ne pregătească mintea și inima, și așa să ne poată atrage la Sine. În cele din urmă, ajuns fiind momentul rugăciunii, trebuie să ne rupem de ocupațiile și gândurile străine rugăciunii, debarasându-ne de toate (așa cum am trece cu picioarele goale printr-o apă curgătoare, lăsând pe mal toate bagajele) spre a fi dispuși cum se cuvine la dialogul cu Dumnezeu.

Avem un splendid text al profetului Habacuc, care exprimă această atitudine ce trebuie să o avem la rugăciune. Profetul spune: “M-am dus la locul meu de strajă și am stat pe turn ca să veghez, și să văd ce are să-mi spună Domnul, și ce-mi va răspunde la plângerea mea”. Stând drept în picioare, pe zidurile unei fortărețe, având în față numai cerul, iar în spate tot restul, iată o atitudine ideală pentru o rugăciune personală, adevărată și profundă. A urca pe zidurile unei fortărețe înseamnă a intra mai mult într-o atitudine decât într-un anumit loc. Dar cu toate acestea, din când în când trebuie să intrăm și într-un asemenea loc, pentru că este un îndemn care ne vine direct de la Isus: “Când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti” (Matei 6,6). Pentru unii oameni, camera lor este ultimul refugiu în această lume pentru rugăciune, de aceea cuvintele Domnului trebuie considerate la literă. În Evanghelia lui Ioan se citește că în seara Paștelui, în vreme ce ușile erau încuiate, Isus a apărut în mijlocul ucenicilor Săi. Isus vine atunci când ușile sunt zăvorâte, pentru că El nu vine din afară, ci din interior.

Cea dintâi lectură ne-a oferit prilejul de a-l contempla pe Moise în timp ce se ruga pe munte cu brațele întinse. Când brațele sale erau ridicate spre cer, Israel era mai tare decât Amalek, iar când brațele-i cădeau de oboseală, mai tare era Amalek și îl biruia pe Israel. Aceasta este o parabolă căreia unii Părinți ai Bisericii (de pildă Origene), i-au găsit o interpretare spirituală: Amalek este simbolul puterilor răului, al păcatului, al lumii, care se împotrivesc poporului lui Dumnezeu. Atunci când credinciosul se roagă, el este mai puternic decât răul care se află în el și în jurul lui, și nimeni nu-l poate birui: în persecuții, în dificultăți, în oboseli, îndoieli și dureri el va fi totdeauna biruitor. Însă atunci când mâinile i se coboară în jos, când nu se mai roagă, el este biruit. Amalek, adică senzualitatea, lenea, minciuna, mânia, pofta cea rea, îl iau în iureșul lor, pentru că acestea sunt mai tari decât el. Viața lui spirituală se aseamănă cu o bărcuță debusolată, care și-a pierdut vela și cârma, trasă fiind la larg de valurile furioase ale mării.

Multiplele exigențe ale vieții creștine par imposibile și mult superioare forțelor omenești (și într-adevăr așa și sunt), însă cu ajutorul rugăciunii, acestea devin posibile. În rugăciune se verifică ceva analog cu ceea ce se petrece cu arborii prin acțiunea clorofilei: copacii trăiesc și înfloresc fiindcă frunzele lor sunt expuse la lumina soarelui… credinciosul trăiește și se reînnoiește atunci când în rugăciune se expune la lumina lui Dumnezeu, fixându-și sufletul în Duhul Sfânt. Rugăciunea este oxigenul nostru spiritual.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la un punct în care nu ne rămâne altceva de făcut decât ceea ce au făcut într-o bună zi și ucenicii, atunci când L-au implorat pe Isus cu aceste cuvinte: “Doamne, învață-ne să ne rugăm!” (Luca 11,1). Ei erau conștienți că încă nu știu să se roage, tot așa cum nici noi nu știm a ne ruga, cel puțin nu în felul cum ne-a revelat astăzi Cuvântul Domnului. Suntem cu mintea împrăștiată la mii de lucruri, de aceea și rugăciunea pătrunde foarte rar până la inima noastră, care nu-i decât un pământ uscat și fără apă. Deci, Doamne, învață-ne să ne rugăm, pentru că Tu știi să ne înveți nu numai prin cuvinte, ci în realitate. Tu ne poți da într-o clipă ceea ce noi nu putem recepționa ori păstra, adică duhul rugăciunii.

Ritul latin