Start > Ritul latin > Să îndrăznim să sperăm

Să îndrăznim să sperăm

18 October 2007
2,669 afișări

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXIX-a de peste an (Anul C)

Câți dintre voi ați văzut acea pictură cu o casă de munte arsă? Tot ce a rămas din ea este șemineul – o grămadă de pietre din ceea ce era singura avuție a acelei familii. În fața casei distruse stă un bătrân și un copil care plânge. Sub imagine sunt scrise cuvintele pe care bătrânul i le spune băiețașului. Sunt cuvinte simple, dar dau dovadă cu toate acestea de un profund simț al credinței și speranței. Cuvintele sunt: “Liniște copile, Dumnezeu nu a murit!” Oamenii de credință știu că nu există situații disperate; sunt doar oameni disperați de situațiile în care se află. Evanghelia de astăzi ne oferă un alt exemplu, al unei femei credincioase, o văduvă, și ne îndeamnă să nu ne pierdem niciodată speranța, în orice situație am fi, oricât de disperată ar părea ea.

În societatea iudaică antică o femeie depindea de soțul ei ca statut social, dar și pentru a supraviețui. A-ți pierde soțul însemna a deveni săracă și fără apărare, în special dacă văduva nu avea nici un fiu. Aceasta era cea mai disperată situație ce se putea imagina. Măreția văduvei din parabolă constă în refuzul ei de a accepta situația opresivă și abuzivă în care se găsea, sub pretextul “păi așa stau lucrurile”. Unele femei pioase, mai puțin curajoase, i-au spus chiar să accepte situația ca fiind dorința lui Dumnezeu. Dar ea știa mai bine. Și-a păstrat speranța în dreptatea finală și a făcut tot ce îi stătea în putință pentru a îndrepta nedreptățile la care era supusă de semeni. Încăpățânarea ei de măgar i-a adus în final victoria. Nu există situații disperate; sunt doar persoane care cad în disperare în fața unor situații.

Primii creștini se găseau într-o asemenea stare în aparență disperată. La puțin timp după ce Isus a plecat dintre ei, creștinii au început să fie persecutați și oprimați de ierarhia religioasă iudaică. Ceea ce i-a încurajat în aceste persecuții a fost convingerea lor că a doua venire a lui Isus era iminentă. Credeau că ea va coincide cu căderea Ierusalimului și cu distrugerea templului. În anul 70 dC aceste evenimente au avut loc… dar Isus nu putea fi văzut nicăieri – creștinii au traversat atunci o criză a credinței. Au sperat ei în van? Va mai veni vreodată Domnul pentru a aduce dreptatea, pentru a-i răzbuna pe nevinovați și pentru a-i acoperi cu rușine pe dușmani? Cu alte cuvinte primii creștini se regăseau în situația acestei văduve care, fără soțul ei, Domnul, a trebuit să conducă o campanie de dârză rezistență împotriva nedreptăților și opresiunii fără să știe când se vor sfârși toate acestea. Tocmai de aceea parabola se încheie cu cuvinte încurajatoare, continuând cu o întrebare gravă: “Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleșilor Săi care strigă către El ziua și noaptea și pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ?” (Luca 18,7-8)

Implicația practică a parabolei pentru viața de zi cu zi a creștinului este dată de primul verset: “să vă rugați întotdeauna și să nu vă pierdeți nădejdea”. Rugăciunea exprimă speranța noastră și ne hrănește credința. Să îi cerem lui Dumnezeu astăzi să ne facă tari în credință, de neclintit în speranță și perseverenți în rugăciune.

Ritul latin