Start > Ritul latin > Duminica a XXVIII-a C

Duminica a XXVIII-a C

12 October 2007
1,322 afișări

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul C)

Duminica trecută am meditat împreună asupra forței miraculoase a credinței. Și în acest fragment din Evanghelie Domnul Isus ne provoacă la o verificare a autenticității credinței noastre. Astăzi întâlnim o altă dimensiune constitutivă: recunoștința. Atunci când este vorba despre o credință adevărată, există și recunoștința; când ea lipsește, credința încă nu este matură.

Mesajul evanghelic este pregătit și anticipat prin relatarea din cartea a II-a a Regilor ce ocupă spațiul primei lecturi. Un lepros străin – Naaman sirianul – își recuperează sănătatea nu prin forța terapeutică a apelor Iordanului, unde s-a scufundat, ci prin credința și ascultarea cuvântului omului lui Dumnezeu, profetul Elizeu, care i-a dat ordin să facă de șapte ori baie în acel râu. Vindecarea sa nu este numai fizică, ci integrală: el ajunge într-adevăr la maturitatea credinței. O demonstrează profesiunea sa de credință și adeziunea la unicul Dumnezeu: “Iată, știu acum că nu este alt Dumnezeu pe tot pământul decât cel din Israel”. Un alt străin, și el lepros, este protagonistul paginii evanghelice din această duminică.

Leproșii, separați de toți, erau obiectul disprețului public, pentru că erau considerați impuri și izvor de contaminare pentru toți cei care intrau în contact cu ei. În plus exista convingerea că bolile, și în mod special lepra, erau consecința vreunui păcat personal. De aceea săracii oamneni, loviți de acest rău, în acel timp incurabil, și îndepărtați prin lege de familie, de muncă și de centrele locuite, nu aveau nici măcar consolarea de a se putea îndrepta către Dumnezeu cu speranța de a găsi în el ajutor sau alinare. Aceștia pot să ne ducă cu mintea la masa crescândă de oameni care astăzi sunt îndepărtați la marginea vieții sociale. Leproșii trăiau împreună pentru a înfrunta împreună deplorabila lor situație și pentru a se suține reciproc. Nu sunt cu toții iudei: cu ei era și un samaritean, reținut în mod normal drept un eretic și aproape un păgân. Acești oameni, descoperind că Isus trecea prin satul lor, intuiesc că li se oferă o oportunitate neașteptată. Înțeleg că unicul care i-ar putea ajuta în condiția lor disperată este Isus. Nu se apropie, pentru că Legea le-o interzice, dar se îndreaptă către el cu vocea lor care îl imploră: “Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!”. Este vorba despre începutul credinței pe care aceștia o manifestă în Isus.

“Văzându-i, Isus le-a zis: Mergeți și arătați-vă preoților!” Privirea pe care Isus și-o îndreaptă spre fiecare persoană care suferă l-a condus imediat să intervină în favoarea lor. În acest caz Isus nu se apropie, ci îi trimite la preoți, fără să fi făcut nimic vizibil pentru vindecarea lor. Conform legii lui Moise, preoții sunt cei competenți în acest gen de boli. Trebuie să verifice dacă un lepros s-a vindecat și în acest caz eliberează un certificat de vindecare, în așa fel încât cel interesat să poată fi readmis în societate. Trimițându-i la preoți fără a face nici un gest special de vindecare, Isus cere leproșilor încrederea lor. Iar aceștia merg, adică ascultă de cuvântul lui Isus, se încred în El. Este deja miracolul credinței, care își face loc în inimile lor. De-a lungul drumului se realizează vindecarea efectivă, iar leproșii sunt curățați de boala lor. Până în acel moment grupul era compact, dar unul dintre ei se separă și se întoarce la Isus. Ceilalți, luați de entuziasmul însănătoșirii fug la preoți: sunt nerăbdători să fie declarați puri și să reintre cât mai degrabă în comunitatea umană care îi îndepărtase. Se preocupă doar de avantajul pe care îl comportă vindecarea. Nu se gândesc la Cel care i-a eliberat de destinul lor mizer. Într-adevăr când se experimentează un ajutor, curând se uită de acela care l-a dăruit.

Despre unul singur se spune: “când s-a văzut vindecat, s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare”. Cu toții ceruseră cu glas tare atunci când era vorba despre propria vindecare. Acum numai unul singur îl laudă pe Dumnezeu în mod public și cu voce tare. Iar acesta este un samaritean. Emoționat până la culme, minunat că tocmai el, unul care nu era evreu, a fost vindecat de Isus, se aruncă la picioarele sale pentru a-i mulțumi. Îl recunoaște drept Mesia. Îl recunoaște drept adevăratul Templu în care Dumnezeu s-a făcut prezent pentru a-i întâlni pe oameni și în care trebuie adorat.

“Și ceilalți nouă unde sunt?”. Găsim atâta dezamăgire și amărăciune în această întrebare a lui Isus. Ceilalți nu s-au întors pentru a-l preamări pe Dumnezeu. Adică nu au dorit să celebreze minunea pe care Dumnezeu a înfăptuit-o prin Isus, nu au recunoscut prezența lui Dumenezeu cel milostiv care i-a vindecat prin persoana acestui Învățător, Isus. Oare s-au gândit că, fiind iudei, vindecarea nu era un gest gratuit ci li se cuvenea? În acest caz credința lor a luat o cale greșită: gândul de a avea privilegii înaintea lui Dumnezeu înseamnă că n-au înțeles că Dumnezeu este gratuitatea însăși. Unul singur a înțeles. Și lui, celui surprins că tocmai el a fost vindecat, Isus îi dezvăluie realitatea profundă a ceea ce s-a întâmplat în inima sa, adică adevărata minune care a avut loc: “Ridică-te și mergi. Credința ta te-a vindecat”. Zece au fost vindecați fizic, dar numai unul a fost vindecat și în interiorul său, în inima sa, a fost deci salvat, mântuit. Mântuit, pentru că pentru el vindecarea de boala fizică a devenit locul întâlnirii cu Dumnezeu, pentru că a experimentat vindecarea drept un dar al milostivirii lui Dumnezeu. Și cu voce tare, cu toată puterea ființei sale, el aduce mulțumire lui Dumnezeu cel milostiv. Samariteanul face astfel un pas decisiv pentru credința sa: trece de la dar la Donator. Într-adevăr, dacă, atunci când primim ceva, atenția noastră este îndreptată la dar – adică la bunurile materiale, sănătate, etc. – atunci inima noastră rămâne strâmtă și egoistă. Dar dacă, plecând de la darul primit, atenția noastră se îndreaptă către bunăvoința binefăcătorului, atunci experiența darului devine o întâlnire nouă și personală cu donatorul. Și în acest fel credința ajunge la maturitatea sa. Pentru samaritean într-adevăr, mulțumirea este mai mult decât un simplu gest de educație și de sensibilitate: este un adevărat act de credință în puterea lui Dumnezeu care s-a manifestat în Isus într-un mod cu totul gratuit, mai ales față de el un străin.

Recunoștința este așadar o dimensiune fundamentală a credinței. Este gratitudinea creaturii care este surprinsă și se minunează de vindecare care îi este oferită prin Cristos Mântuitorul. Fiecare creștin face experiența de a fi vindecat de “lepra” păcatului în toate formele sale. Această experiență se traduce în a-i prezenta zi di zi, cu uimire și bucurie, toată recunoștința noastră.

Vedem astfel cum adevărata minune nu constă neapărat în vindecarea fizică a leproșilor, relatată dealtfel într-un mod fugitiv, ci în inițiativa samariteanului de a se întoarce, de a se arunca la picioarele Învățătorului și de a-și exprima credința prin recunoștința și lauda sa. Astfel vindecarea Mântuitorului pătrunde și în inima samariteanului, ajutându-l să intre în comuniune cu cel care i-a dăruit șansa unei vieți noi.

Recunoștința este caracteristica umană care ar trebui valorizată mai ales în zilele noastre când se insistă atât de mult asupra “drepturilor” fiecăruia, lăsând impresia cum că totul ni s-ar cuveni. În schimb, “totul este dar”, chiar și în câmpul vieții naturale: începând de la soarele care strălucește deasupra capetelor noastre, de la sănătatea pe care Dumnezeu o reînnoiește zi de zi, până la bucata de pâine pe care o mâncăm, la zâmbetul copilului care ne încântă sau la gestul de prietenie și de bunătate al unui necunoscut. Dar recunoștința samariteanului este ceva mai mult decât un gest indicat de bunul simț comun: este un act de credință autentic, credință în puterea lui Dumnezeu care s-a manifestat în Cristos într-un mod total gratuit, și deci nemerita în vreun fel.

Fragmentul evanghelic pe care l-am meditat reprezintă așadar un izvor de reflecții importante asupra vieții noastre. Găsim mai întâi invitația de a elibera inima noastră de orice prejudecată. Actele cele mai frumoase și mai pure pot veni deseori de la persoane pe care le desconsiderăm, așa cum era judecat inferior și samariteanul din Evanghelie. Deja acest aspect ar putea fi suficient pentu a alimenta rugăciunea noastră personală. Putem însă să ne întrebăm: în rugăciunile noastre, ce îi cerem lui Isus? Suntem interesați de convertirea noastră sau ne gândim numai la trupul nostru? Grija lui Isus de a-i asculta pe cei zece leproși și de a-i vindeca demonstrează cât este de importantă vindecarea fizică, mai ales când împreună cu aceasta se redobândește și demnitatea civilă, socială. Oare cu cât e mai importantă însă mântuirea sufletului, cea care ne renaște la o adevărată viață nouă? Această întrebare ne poate ajuta să descoperim in profunzimea inimii care sunt adevăratele priorități ale vieții noastre. Și ne mai putem întreba: de câte ori “ne întoarcem” pentru a-i mulțumi lui Isus pentru darurile sale? De câte ori recunoaștem intervenția sa în viața noastră? Sau credem că totul ni se cuvine de drept?

Dacă ne recunoaștem deficitari la acest capitol să încercăm să ne deschidem ochii și mai ales să facem multe exerciții de recunoștință. Pentru noi creștinii există și o școală deosebită unde se învață această calitate a vieții noastre de credință: este Sfânta Liturghie, Sfânta Euharistie, care după cum bine știm înseamnă “aducere de mulțumire”. În timpul Sfintei Liturghii noi ne inserăm în aducerea de mulțumire pe care Isus o înalță către Tatăl său ceresc prin darul vieții sale. Să nu chiulim de la această măreață școală a iubirii și a recunoștinței, ci să ne acordăm inimile cu sentimentele de gratitudine pe care Cristos le poartă în sulfet atunci când se jertfește Tatălui din iubire pentru oameni.

Ritul latin