Start > Ritul bizantin > Lepădarea de sine și asumarea crucii

Lepădarea de sine și asumarea crucii

14 September 2007
3,143 afișări

Autor: IPS Cyril Salim Bustros
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci

De fiecare dată când dorim să câștigăm oameni alături de cauza noastră, partidul nostru sau clubul nostru, începem prin a arăta avantajele de care se vor bucura. Când Isus a dorit ca oamenii să îl urmeze, le-a spus niște cuvinte stranii: “Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie” (Marcu 8,34).

1. A se lepăda de sine

“Să se lepede de sine.” Să vorbim puțin despre “sine”. O mare problemă cu acest sine e că este mereu cu noi. Nu putem să ne îndepărtăm de el. Dacă nu ne înțelegem cu vecinii ne putem muta. Dar nu putem să ne mutăm departe de noi înșine. Chiar dacă am merge la capătul pământului, sinele este cu noi. Unii cad totuși în această plasă și cred că pot pleca în vacanță lăsându-și sinele în urmă. Alții încearcă să scape de sine prin băutură sau sex. Scăparea este doar temporară. Atenția îndreptată asupra unor lucruri oricât de incitante ar părea se va întoarce în cele din urmă asupra sinelui. Și cu cât vom apela la refugii precum băutura, cu atât mai mult sinele, cu care trebuie să trăim împreună, va fi mai greu de suportat. În cele din urmă vom ajunge să ne urâm.

Dar ce poți să faci cu acest sine? Se pot da multe răspunsuri. Profesorul va zice să ți-l educi. Artistul să îl exprimi. Filozoful să îl cunoști. Cristos: să te lepezi de el. Cum adică se renunțăm la noi înșine? Nu este un fel de sinucidere spirituală, de distrugere a personalității? Cum ar putea fi voia lui Dumnezeu să distrugem sinele pe care El ni l-a dat nouă? Dacă Dumnezeu ne-a dat personalitatea de ce ar trebui noi să o negăm? De ce le cere Domnul celor care doresc să îi urmeze să renunțe la ei înșiși? Dintr-un motiv bun: fiecare dintre noi avem un dublu sine. Plato descria ființa umană ca o caleașcă trasă de doi cai: unul alb, domesticit, și unul negru și sălbatic. Alții spun că omul nu este atât o ființă umană cât un război civil. În cei mai mulți dintre noi există o tensiune constantă între aceste două sau mai multe părți (sine) din care suntem compuși.

Sfântul Paul le scria romanilor descriind situația fiecărei persoane umane: “Pentru că ceea ce fac nu știu; căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că nu locuiește în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. [...] Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” Iar răspunsul este: “Mulțumesc lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (Romani 7,15-25). Cine mă poate elibera? Isus însuși ne-a dat răspunsul când a spus: “Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veți fi într-adevăr” (Ioan 8,34-36). Isus este Mântuitorul nostru și eliberatorul nostru, Cel care ne eliberează din sclavia păcatului.

2. A salva viața cuiva

Există un sine rău. Dar există și un sine bun în fiecare dintre noi. Când fiul risipitor a ajuns la fund în îndepărtata țară a păcatului, Evanghelia ne spune că “venindu-și în sine, a zis…” Adevăratul sine din fiecare dintre noi este sinele bun. Este chipul lui Dumnezeu pe care fiecare dintre noi îl purtăm. Sinele păcătos este un străin, nu aparține de noi, dar se luptă să pătrundă, să preia controlul. Iar Isus a venit pe pământ pentru a reface în noi adevăratul sine, acest chip al lui Dumnezeu. De aceea, când Isus îi spune omului să se lepede de sine se referă să se lepede de egoism și de toate felurile de păcat care îl opresc de la a fi ceea ce Dumnezeu vrea ca el să fie. Isus ne cere să renunțăm la sinele fals, la sinele păcătos, pentru ca să avem în noi sinele adevărat, chipul lui Dumnezeu în noi.

Noi nu putem să avem o viață dublă, după cum a spus Isus: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6,24). Trebuie să alegem. Dacă i-am spus “da” lui Cristos trebuie să spunem constant “nu” păcatului și răului. Aceasta dorește să o spună Sfântul Pavel când spune: “M-am răstignit împreună cu Cristos; și nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăiește în mine” (Galateni 2,20).

Acum ceva vreme zidurile Catedralei Sf. Sofia au fost curățate și, sub multele straturi de murdărie s-a descoperit un frumos mozaic reprezentându-l pe Isus Cristos. Această icoană este în fiecare om. Dumnezeu a pictat-o acolo. Este imaginea lui Dumnezeu în sufletele noastre, dar doar Dumnezeu știe cum o acoperim, cum o ascundem sub păcatele noastre. De aceea Isus ne spune în Evanghelia de astăzi: “Dați o șansă binelui din voi. Spuneți ‘nu’ răului. Renunțați la sinele fals, la sinele păcătos și lăsați adevăratul sine, chipul lui Dumnezeu în voi, să înflorească în toată splendoarea lui.”

3. A lua crucea

După această chemare la lepădarea de sine, Isus ne cheamă să ne luăm crucea: ” Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Fiecare dintre noi își are propria cruce: boala, sărăcia, durerea ori suferința. Isus nu a căutat suferința: ea i-a fost impusă cu forța. A acceptat-o cu iubire și nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu Tatăl. A-ți lua crucea nu înseamnă a copia suferința lui Isus. Înseamnă însă a îndura suferințele pe care le avem de înfruntat în propriile situații, în viața de zi cu zi. Este imposibil să refuzi suferința fără să refuzi astfel să accepți viața ca întreg, fără a renunța să ne angajăm în relații cu ceilalți. Durerea, pierderea, amputarea există chiar și în viața care curge cel mai lin: apare separarea de părinți, se duc prieteniile din copilărie, mor oamenii dragi, prieteni sau rude, iar în final murim chiar noi. Iar la acestea fiecare își poate adăuga propria cruce. Care este atitudinea noastră în fața crucii? Poate să fie o atitudine de revoltă în fața suferințelor, caz în care viața noastră va fi plină de amar și mânie. Dar putem și să ne unim suferințele cu suferințele lui Cristos pe cruce. Viața noastră se va schimba atunci: prin suferință va deveni de fapt mai matură, mai experimentată, mai modestă, mai umilă, mai deschisă față de ceilalți – într-un cuvânt, mai umană.

Suferința deci, pentru creștini, nu trebuie să fie o soartă de acceptat în mod pasiv, un destin în fața căruia trebuie să capitulăm. “Suferința este o schimbare trăită de om; este un mod de a deveni” (Hans Kung). Este o creștere. O creștere în credință, cu convingerea că suferința nu este realitatea ultimă. Realitatea ultimă este Dumnezeu, iar toate suferințele vor dispărea odată cu viața veșnică. Aceasta este credința noastră în Dumnezeu iubire, aceasta este speranța noastră în Dumnezeu cel viu. Când spunem crezul ne exprimăm credința în Dumnezeu dătătorul de viață: “Cred în Unul Dumnezeu, Tatăl Atotținătorul, Creatorul cerului și al pământului”. Și încheiem exprimându-ne speranța în viața veșnică: “Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”. În Apocalipsă citim că Dumnezeu este “Alfa, cel dintâi și începutul” vieții noastre de acum, pentru ca să fie și “Omega, cel de pe urmă și sfârșitul” vieții viitoare.

Credința în înviere

Credința în înviere – și spunem astfel pentru a sublinia contrastul cu necredința și cu superstiția – nu este o credință într-o curiozitate neverificabilă, pe care trebuie să o credem pe lângă toate celelalte. Credința în înviere nu este o credință în faptul învierii sau în Cristos înviat considerat separat: este credința fundamentală în Dumnezeu cu care Cristos înviat este acum una (cf. Romani 4,24). Credința în înviere nu este o anexă la credința în Dumnezeu, ci o radicalizare a credinței în Dumnezeu. Este o credință în Dumnezeul care nu se oprește la jumătatea drumului ci merge până la capăt. Este credința prin care omul, fără dovezi strict științifice dar cu siguranță cu o încredere complet rațională, se bazează pe faptul că Dumnezeul începutului este și Dumnezeul sfârșitului, că El este Creatorul lumii și omului.

Credința în înviere nu trebuie deci interpretată simplu ca o interiorizare existențială sau ca o schimbare socială, ci ca o radicalizare a credinței în Dumnezeu Creatorul. Învierea înseamnă adevărata învingere a morții de către Dumnezeu de către un Creator căruia credinciosul îi încredințează totul, chiar și sfârșitul, chiar și înfrângerea morții. Sfârșitul care este de asemenea un nou început. Oricine începe crezul cu credința în “Dumnezeu Atotținătorul, Creatorul” poate să fie mulțumit să încheie cu credința în “viața veșnică”. Din moment ce Dumnezeu este Alfa, El este și Omega. Dumnezeu Atotținătorul care creează lucruri din nimic poate chema și oamenii la viață din moarte (Romani 4,17).

Tocmai în fața morții puterea ascunsă a lui Dumnezeu se revelează. Omul nu poate să se învie pe sine din morți. Dar omul se poate baza pentru aceasta pe Dumnezeu, care practic poate fi definit ca “un Dumnezeu nu al celor morți, ci al celor vii” (Marcu 12,26-27); el poate să se încreadă în forțele Acestuia chiar și în fața inevitabilei morți, de care de aceea se poate apropia cu încredere. În fața lui Dumnezeu singura atitudine rezonabilă și realistă este cea de încredere și de adevăr. Oricine crede în mod serios în Dumnezeu cel viu crede și în învierea din moarte la viață. Credința în Cristos înviat are sens doar ca și credință în Dumnezeu Creatorul și păstrătorul vieții. Dar, pe de altă parte, credința creștină în Dumnezeu Creatorul este în mod decisiv caracterizată de faptul că “El l-a înviat din morți pe Isus, Domnul nostru” (Romani 4,24). “Cel care l-a înviat din morți pe Isus” devine practic descrierea Dumnezeului creștinilor.

Ritul bizantin