Start > Ritul latin > Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci

13 September 2007
2,077 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Înălțarea Sfintei Cruci

O veche legendă spune că după ce primii noștri părinți Adam și Eva au fost izgoniți din paradis, toate au căzut din frumusețea lor naturală. Stelele pe care ei le contemplau până atunci nu mai străluceau cu aceeași frumusețe. Soarele care până atunci le mângâia chipul cu o lumină plăcută și caldă a devenit deodată arzător, iarba fragedă și moale începuse să ascundă în ea spini otrăvitori, o parte a animalelor care mai înainte erau blânde au devenit deodată însetate de sânge. Numai copacul din care ei mâncaseră și care a fost pentru ei prilejul păcatului, a rămas în mijlocul grădinii mândru și drept, uriaș în bătrânețea lui, amintind oamenilor care deveneau din ce în ce mai răi, de legea pe care le-a dat-o Dumnezeu și pe care trebuiau să o respecte. Din cauza faptului că lumea s-a umplut de fărădelegile oamenilor Dumnezeu a hotărât să o piardă prin potop, dar a găsit printre oameni un om drept, pe Noe, și pe care a decis să-l salveze de la moarte atât pe el cât și pe familia lui. După ce Dumnezeu i-a dezvălui planul ce-l avea cu restul omenirii, i-a poruncit ca din Pomul Cunoașterii binelui și al răului, care era cel mai înalt și mai viguros dintre toți pomii pământului să facă o barcă în care să încapă el și cu familia lui precum și câte o pereche din toate vietățile pământului. Noe a trecut cu bine prin potop și după ce acesta s-a sfârșit iar apele s-au retras, corabia a rămas pe muntele Ararat. Oamenii s-au înmulțit însă toți știau de corabia ce-a rămas sus pe munte și așteptau momentul în care aceasta va coborî de pe munte pentru a binecuvânta pe toți cei care respectau poruncile divine.

După foarte mulți ani au venit alte ploi care au schimbat cursurile apelor. Șuvoaiele care au crescut în urma acestor ploi au smuls corabia de pe munte, purtând-o prin diverse fluvii, zdrobind-o de stânci până ce a ajuns în apele Iordanului. Oamenii care cunoșteau corabia, când au găsit-o, au luat fiecare câte o grindă sau câte o scândură din ea.

Mult mai târziu, când a venit ceasul ca Isus să fie răstignit, un tâmplar evreu și-a adus aminte că are o grindă din corabia lui Noe și s-a gândit ca să facă din ea o cruce pe care acel “Înșelător” să fie răstignit. Și iată așa a adus Crucea gata făcută, iar Isus după ce a purtat-o pe umerii săi atât cât l-au ținut puterile, ajutat mai apoi de Simon din Cirene, a ajuns pe muntele Calvar unde a fost răstignit și înălțat pe această cruce. Din nou acel lemn din pomul vieții a devenit cel mai înalt lemn de pe fața pământului fiind înălțat pe un vârf de munte. Legenda mai spune că locul unde a fost înfiptă crucea, pe muntele Golgota, este centrul lumii, și că acolo se află osemintele lui Adam pe care se sprijinea partea de jos a crucii.

Poate că este numai o legendă, dar adevărul pe care ea vrea să ni-l transmită este perfect adevărat și anume că, ea crucea Domnului a cărei înălțare o sărbătorim noi astăzi, a existat încă de la începutul istoriei, încă din momentul în care Dumnezeu a hotărât crearea omului și a prevăzut căderea lui în păcat; că ea a fost prezentă în mod simbolic în faptele mântuitoare pe care Dumnezeu le-a săvârșit în viața poporului Israelit până în momentul în care a devenit cu adevărat mântuitoare pentru toți oamenii prin pironirea pe lemnul ei a Creatorului și a Stăpânului Vieții, și că prin ea vor fi mântuiți toți cei care-și vor lega de ea viața ca să fie răstigniți pentru această lumea și să poată învia pentru a fi cu Dumnezeu.

Și pentru că misterul mântuirii oamenilor a fost prevăzut din totdeauna de Dumnezeu nu putea ca misterul Sfintei Cruci să lipsească din învățătura Sfintei Scripturi încă din primele sale pagini. Așa cum ne arată și legenda de mai sus ea era prezentă în pomul vieții pe care Dumnezeu îl așezase în grădina Paradisului pământesc. Dar dacă primii oameni care au mâncat din pom au primit ca și pedeapsă moartea, omul care se înfruptă din noul pom al vieții primește ca răsplată viața. Prezențe ale sale simbolice mai găsim și în alte pagini ale Sfintei Scripturi. În semnul ei, patriarhul Iacob i-a binecuvântat pe cei doi fii ai săi, pe Manase și pe Efraim, atunci când i-a așezat pe unul la dreapta și pe celălalt la stânga sa, și-a întins mâinile asupra lor. Mult mai evident este subliniat misterul mântuitor al crucii atunci când evreii s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise. Au fost pedepsiți de Dumnezeu prin trimiterea șerpilor veninoși în pustiul Sinai. Moise, după ce s-a rugat Domnului pentru popor, a primit porunca de a înălța șarpele de aramă pe un lemn. Ce semnifică acest episod dacă nu răstignirea păcatului omenesc în Crucea Domnului Isus Cristos și totodată viața veșnică pe care omul, după ce o va fi contemplat în cel Răsticnit, o va primi în dar: Și le-a spus atunci Moise “Vezi, Israele, viața ta pironită pe lemn”. Și tot în pustiul Sinai, când poporul lui Israel a ajuns lângă o mare care se chema Mara, a descoperit că apa ei era amară, că nu putea fi consumată iar ei sufereau de sete. Dumnezeu i-a poruncit atunci lui Moise să ia un lemn, să-l arunce în apă, iar apele se vor îndulci. Ce semnifică din nou acest lemn care a transformat apa amară în apă dulce dacă nu Crucea Domnului care va fi înfiptă pentru a vindeca amărăciunea păcatului omenirii a cărei sete de viață va fi satisfăcută cu apa care a țâșnit din coasta Domnului.

Și tot în Sfânta Scriptură mai găsim un simbol al puterii rugăciunii care este făcută în numele Sfintei Cruci. Atunci când poporul israelit se lupta cu madianiții și amaleciții, în momentul în care Moise își ridica mâinile, în semnul crucii, poporul israelit era mai puternic însă atunci când își cobora mâinile poporul era învins. În acel moment Aron și Or au susținut mâinile lui Moise sub forma Crucii, și rugându-se Moise către Domnul, israeliții au învins. Tot așa și omul care în lupta vieții cu greutățile pe care aceasta i le oferă stăruie în rugăciune pentru a primi ajutor cu siguranță va învinge, însă cel care va obosi să se roage în numele ei va fi cu siguranță doborât și învins.

Toate aceste episoade ne ajută să înțelegem ce este Crucea pe care o cinstim astăzi. Ea este așa cum ne ajută să înțelegem și sfântul Paul: taina cea mare a mântuirii neamului omenesc care a fost pregătită de Dumnezeu încă de la întemeierea lumii. De aceea ea se cuvine să fie purtată la loc de cinste nu numai în biserici, în casele oamenilor ci chiar în inimile noastre. Despre sabia cu care David l-a ucis pe uriașul Goliat Sfânta Scriptură ne spune că ea era păstrată în Sfânta Sfintelor lângă efod, învelită cu o pânză pentru că era considerată sfântă de către popor. Cu atât mai mult trebuie să prețuim noi Crucea Domnului, pentru că prin ea Mântuitorul l-a învins pe stăpânul lumii acesteia și toată împărăția lui. Și mai ales ea este semnul prin care primim binefacerile lui Dumnezeu, cu ea sfințim toate, cu ea binecuvântăm, cu ea ne apărăm de ispitirile diavolului, sub semnul ei primim iertarea de păcate și sub semnul ei sunt vindecați cei bolnavi.

Crucea este semnul care ne marchează întreaga viață. Ea este martora marilor evenimente din viața omului: cu ea am fost marcați la botez, în numele ei ne-am ales starea de viață, în numele ei ne vom încheia călătoria noastră pe pământ și după ce vom fi părăsit această viață ea ne va străjui dând mărturie despre viața noastră. Crucea va fi semnul care ne va însoți și ne va apăra la judecata lui Dumnezeu pentru că ea este stema și steagul de biruință a lui Cristos.

Sfânta Scriptură a Noului Testament când ne vorbește despre cruce ne-o prezintă în dubla ei semnificație și anume crucea materială, aceea pe care a purtat-o Domnul nostru Isus Cristos și pe care s-a și jertfit. Avem apoi semnificația ei spirituală în care înțelegem toată suferința pe care el a îndurat-o pentru mântuirea noastră. În acest sens putem înțelege și chemarea lui Cristos atunci când spune: “Cine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia Crucea și să mă urmeze”. În sens material, nu mai putem face lucrul asta. Dar în sens spiritual purtarea crucii devine o condiție de neînlocuit pentru mântuire. Fiecare dintre noi are o cruce de purtat așa cum i-a orânduit-o Dumnezeu: există o cruce a celor căsătoriți, o cruce a celor care și-au consacrat viața lui Dumnezeu pentru că intrarea într-o familie călugărească sau in preoție nu înseamnă un bilet sigur pentru cer sau trăirea deja pe pământ a vieții fericite a sfinților din cer, există o cruce a bolnavilor a văduvelor șamd. Cristos prin crucea pe care a purtat-o și pe care a acceptat-o ne-a arătat calea care duce spre cer. De aceea cel care vrea să meargă în cer nu poate să meargă pe o altă cale paralelă și care să ducă în același punct, sau la aceeași destinație. E o problemă dacă vreți și de matematică: două drepte paralele nu se întâlnesc niciodată. E total greșită atitudinea acelora care, atunci când Dumnezeu le pune o Cruce pe umeri, mai grea sau mai ușoară, primul lucru la care se gândesc este cum să scape mai repede de ea pentru că gândesc ei: dacă Dumnezeu mă iubește nu are cum să mă pedepsească pentru că aleg o cale mai ușoară ca să trăiesc. Dimpotrivă se bucură când vede că sunt descurcăreț. Aceștia uită că tocmai iubirea pe care ne-a arătat-o Dumnezeu, s-a manifestat în modul cel mai evident posibil, în faptul că Cristos a suferit și a murit pentru noi. Și dacă Cristos ne invită să ne luăm Crucea și să-l urmăm înseamnă că la rândul nostru ne arătăm iubirea față de Dumnezeu și față de frații noștri ducându-ne, pentru mântuirea noastră și a lumii, propria noastră Cruce. Un sfânt spunea că, atunci când vom ajunge la poarta raiului, vom vedea doua categorii de oameni: o parte care-și duc crucea până la final și cu aceasta bat în poarta raiului și acestora poarta li se deschide, și cei care au ajuns acolo cu mâinile goale, care și-au abandonat crucea pe drum și care acum plâng că nu au cu ce să ciocănească în poarta raiului iar aceasta va rămâne pentru ei veșnic închisă.

Cristos în sărbătoarea de astăzi iubiți frați ne invită să iubim crucea. Nu pentru suferința pe care aceasta ne-o pricinuiește ci pentru binele pe care ni-l dobândește. Cristos nu a iubit suferința dar a iubit mântuirea noastră și a știut că pentru aceasta trebuie să sufere pentru noi. Să o cinstim și să o respectăm în gândurile noastre, în cuvintele noastre și în faptele noastre. În semnul crucii pe care-l facem înainte și după rugăciune noi ne exprimăm de fapt toată credința noastră mărturisindu-l pe Dumnezeu Cel Întreit care ne-a creat și ne-a mântuit. Să respectăm Crucea și să o așezăm totdeauna la loc de cinste în casele noastre, pentru ca ea să ne amintească pentru ce trăim, de ce suferim, spre cine ne îndreptăm, cu cine ne mântuim. Amin.

Pr. Emanuel Lucaci

Ritul latin