De fiecare dată când dorim să câştigăm oameni alături de cauza noastră, partidul nostru sau clubul nostru, începem prin a arăta avantajele de care se vor bucura. Când Isus a dorit ca oamenii să îl urmeze, le-a spus nişte cuvinte stranii: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8,34).

1. A se lepăda de sine

“Să se lepede de sine.” Să vorbim puţin despre “sine”. O mare problemă cu acest sine e că este mereu cu noi. Nu putem să ne îndepărtăm de el. Dacă nu ne înţelegem cu vecinii ne putem muta. Dar nu putem să ne mutăm departe de noi înşine. Chiar dacă am merge la capătul pământului, sinele este cu noi. Unii cad totuşi în această plasă şi cred că pot pleca în vacanţă lăsându-şi sinele în urmă. Alţii încearcă să scape de sine prin băutură sau sex. Scăparea este doar temporară. Atenţia îndreptată asupra unor lucruri oricât de incitante ar părea se va întoarce în cele din urmă asupra sinelui. Şi cu cât vom apela la refugii precum băutura, cu atât mai mult sinele, cu care trebuie să trăim împreună, va fi mai greu de suportat. În cele din urmă vom ajunge să ne urâm.

Dar ce poţi să faci cu acest sine? Se pot da multe răspunsuri. Profesorul va zice să ţi-l educi. Artistul să îl exprimi. Filozoful să îl cunoşti. Cristos: să te lepezi de el. Cum adică se renunţăm la noi înşine? Nu este un fel de sinucidere spirituală, de distrugere a personalităţii? Cum ar putea fi voia lui Dumnezeu să distrugem sinele pe care El ni l-a dat nouă? Dacă Dumnezeu ne-a dat personalitatea de ce ar trebui noi să o negăm? De ce le cere Domnul celor care doresc să îi urmeze să renunţe la ei înşişi? Dintr-un motiv bun: fiecare dintre noi avem un dublu sine. Plato descria fiinţa umană ca o caleaşcă trasă de doi cai: unul alb, domesticit, şi unul negru şi sălbatic. Alţii spun că omul nu este atât o fiinţă umană cât un război civil. În cei mai mulţi dintre noi există o tensiune constantă între aceste două sau mai multe părţi (sine) din care suntem compuşi.

Sfântul Paul le scria romanilor descriind situaţia fiecărei persoane umane: “Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. [...] Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Iar răspunsul este: “Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (Romani 7,15-25). Cine mă poate elibera? Isus însuşi ne-a dat răspunsul când a spus: “Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8,34-36). Isus este Mântuitorul nostru şi eliberatorul nostru, Cel care ne eliberează din sclavia păcatului.

2. A salva viaţa cuiva

Există un sine rău. Dar există şi un sine bun în fiecare dintre noi. Când fiul risipitor a ajuns la fund în îndepărtata ţară a păcatului, Evanghelia ne spune că “venindu-şi în sine, a zis…” Adevăratul sine din fiecare dintre noi este sinele bun. Este chipul lui Dumnezeu pe care fiecare dintre noi îl purtăm. Sinele păcătos este un străin, nu aparţine de noi, dar se luptă să pătrundă, să preia controlul. Iar Isus a venit pe pământ pentru a reface în noi adevăratul sine, acest chip al lui Dumnezeu. De aceea, când Isus îi spune omului să se lepede de sine se referă să se lepede de egoism şi de toate felurile de păcat care îl opresc de la a fi ceea ce Dumnezeu vrea ca el să fie. Isus ne cere să renunţăm la sinele fals, la sinele păcătos, pentru ca să avem în noi sinele adevărat, chipul lui Dumnezeu în noi.

Noi nu putem să avem o viaţă dublă, după cum a spus Isus: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6,24). Trebuie să alegem. Dacă i-am spus “da” lui Cristos trebuie să spunem constant “nu” păcatului şi răului. Aceasta doreşte să o spună Sfântul Pavel când spune: “M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).

Acum ceva vreme zidurile Catedralei Sf. Sofia au fost curăţate şi, sub multele straturi de murdărie s-a descoperit un frumos mozaic reprezentându-l pe Isus Cristos. Această icoană este în fiecare om. Dumnezeu a pictat-o acolo. Este imaginea lui Dumnezeu în sufletele noastre, dar doar Dumnezeu ştie cum o acoperim, cum o ascundem sub păcatele noastre. De aceea Isus ne spune în Evanghelia de astăzi: “Daţi o şansă binelui din voi. Spuneţi ‘nu’ răului. Renunţaţi la sinele fals, la sinele păcătos şi lăsaţi adevăratul sine, chipul lui Dumnezeu în voi, să înflorească în toată splendoarea lui.”

3. A lua crucea

După această chemare la lepădarea de sine, Isus ne cheamă să ne luăm crucea: ” Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Fiecare dintre noi îşi are propria cruce: boala, sărăcia, durerea ori suferinţa. Isus nu a căutat suferinţa: ea i-a fost impusă cu forţa. A acceptat-o cu iubire şi nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu Tatăl. A-ţi lua crucea nu înseamnă a copia suferinţa lui Isus. Înseamnă însă a îndura suferinţele pe care le avem de înfruntat în propriile situaţii, în viaţa de zi cu zi. Este imposibil să refuzi suferinţa fără să refuzi astfel să accepţi viaţa ca întreg, fără a renunţa să ne angajăm în relaţii cu ceilalţi. Durerea, pierderea, amputarea există chiar şi în viaţa care curge cel mai lin: apare separarea de părinţi, se duc prieteniile din copilărie, mor oamenii dragi, prieteni sau rude, iar în final murim chiar noi. Iar la acestea fiecare îşi poate adăuga propria cruce. Care este atitudinea noastră în faţa crucii? Poate să fie o atitudine de revoltă în faţa suferinţelor, caz în care viaţa noastră va fi plină de amar şi mânie. Dar putem şi să ne unim suferinţele cu suferinţele lui Cristos pe cruce. Viaţa noastră se va schimba atunci: prin suferinţă va deveni de fapt mai matură, mai experimentată, mai modestă, mai umilă, mai deschisă faţă de ceilalţi – într-un cuvânt, mai umană.

Suferinţa deci, pentru creştini, nu trebuie să fie o soartă de acceptat în mod pasiv, un destin în faţa căruia trebuie să capitulăm. “Suferinţa este o schimbare trăită de om; este un mod de a deveni” (Hans Kung). Este o creştere. O creştere în credinţă, cu convingerea că suferinţa nu este realitatea ultimă. Realitatea ultimă este Dumnezeu, iar toate suferinţele vor dispărea odată cu viaţa veşnică. Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu iubire, aceasta este speranţa noastră în Dumnezeu cel viu. Când spunem crezul ne exprimăm credinţa în Dumnezeu dătătorul de viaţă: “Cred în Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţinătorul, Creatorul cerului şi al pământului”. Şi încheiem exprimându-ne speranţa în viaţa veşnică: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. În Apocalipsă citim că Dumnezeu este “Alfa, cel dintâi şi începutul” vieţii noastre de acum, pentru ca să fie şi “Omega, cel de pe urmă şi sfârşitul” vieţii viitoare.

Credinţa în înviere

Credinţa în înviere – şi spunem astfel pentru a sublinia contrastul cu necredinţa şi cu superstiţia – nu este o credinţă într-o curiozitate neverificabilă, pe care trebuie să o credem pe lângă toate celelalte. Credinţa în înviere nu este o credinţă în faptul învierii sau în Cristos înviat considerat separat: este credinţa fundamentală în Dumnezeu cu care Cristos înviat este acum una (cf. Romani 4,24). Credinţa în înviere nu este o anexă la credinţa în Dumnezeu, ci o radicalizare a credinţei în Dumnezeu. Este o credinţă în Dumnezeul care nu se opreşte la jumătatea drumului ci merge până la capăt. Este credinţa prin care omul, fără dovezi strict ştiinţifice dar cu siguranţă cu o încredere complet raţională, se bazează pe faptul că Dumnezeul începutului este şi Dumnezeul sfârşitului, că El este Creatorul lumii şi omului.

Credinţa în înviere nu trebuie deci interpretată simplu ca o interiorizare existenţială sau ca o schimbare socială, ci ca o radicalizare a credinţei în Dumnezeu Creatorul. Învierea înseamnă adevărata învingere a morţii de către Dumnezeu de către un Creator căruia credinciosul îi încredinţează totul, chiar şi sfârşitul, chiar şi înfrângerea morţii. Sfârşitul care este de asemenea un nou început. Oricine începe crezul cu credinţa în “Dumnezeu Atotţinătorul, Creatorul” poate să fie mulţumit să încheie cu credinţa în “viaţa veşnică”. Din moment ce Dumnezeu este Alfa, El este şi Omega. Dumnezeu Atotţinătorul care creează lucruri din nimic poate chema şi oamenii la viaţă din moarte (Romani 4,17).

Tocmai în faţa morţii puterea ascunsă a lui Dumnezeu se revelează. Omul nu poate să se învie pe sine din morţi. Dar omul se poate baza pentru aceasta pe Dumnezeu, care practic poate fi definit ca “un Dumnezeu nu al celor morţi, ci al celor vii” (Marcu 12,26-27); el poate să se încreadă în forţele Acestuia chiar şi în faţa inevitabilei morţi, de care de aceea se poate apropia cu încredere. În faţa lui Dumnezeu singura atitudine rezonabilă şi realistă este cea de încredere şi de adevăr. Oricine crede în mod serios în Dumnezeu cel viu crede şi în învierea din moarte la viaţă. Credinţa în Cristos înviat are sens doar ca şi credinţă în Dumnezeu Creatorul şi păstrătorul vieţii. Dar, pe de altă parte, credinţa creştină în Dumnezeu Creatorul este în mod decisiv caracterizată de faptul că “El l-a înviat din morţi pe Isus, Domnul nostru” (Romani 4,24). “Cel care l-a înviat din morţi pe Isus” devine practic descrierea Dumnezeului creştinilor.