Predici

După ce a expus parabola Fiului Risipitor, un profesor de religie i-a întrebat pe copii: “În cele din urmă pentru cine credeţi că povestea s-a încheiat cel mai trist?” Unul dintre copii a ridicat mâna şi a spus: “Pentru viţelul cel gras.” Copilul iubitor de animale a avut dreptate fără îndoială, dar răspunsul corect pe care profesorul îl aştepta era probabil: “fiul cel mare”.

Există trei persoane principale în Parabola Fiului Risipitor: tatăl, fiul cel mic şi fiul cel mare. Cel mic este un tânăr nerăbdător, care se plictiseşte uşor, gata să încerce orice ca variaţie în viaţă. El îşi ia averea, merge să vadă lumea şi pierde totul trăind în van. El îl reprezintă de fapt pe fiecare păcătos. Prin păcat ne risipim averea umană şi divină. Păcatul ne promite o viaţă fericită, plină de satisfacţii, dar în final tot ce primim este mizerie, nemulţumire, depresie, pierderea simţului demnităţii de copii ai lui Dumnezeu. Vestea bună este că oricât de mult s-ar scufunda păcătosul în păcat, vocea lui interioară tot îl va invita să se întoarcă la casa Tatălui, unde se găseşte adevărata libertate şi satisfacţie.

Avem aici prezentat un tată care îşi iubeşte fiul atât de mult încât îl lasă să facă ce vrea el. Am putea spune chiar că îl răsfaţă. Noi creştinii avem însă o imagine despre Dumnezeu ca fiind un tată aspru, mereu gata să ne biciuiască atunci când greşim. Este atât de departe de imaginea lui Dumnezeu din această parabolă… Aici Dumnezeu este prezentat ca un tată iubitor care este blând cu copiii Lui, mereu dispus să ierte, orice ar fi. Dacă astfel se comportă Dumnezeu cu noi atunci înţelegem că Dumnezeu posedă atât gingăşia iubirii materne cât şi fermitatea iubirii paterne.

Mai este şi fiul cel mare, ce apare spre sfârşitul parabolei. Dacă ar fi să îl descriem cumva am spune că este un tânăr bine crescut. Este un om de onoare, muncitor, consecvent, disciplinat şi serios. În fiul cel mare vedem virtuţile, precum şi viciile celor de moralitate medie. Care sunt viciile acestei categorii? Aroganţa, atitudinea “sunt mai bun decât tine”, intoleranţa faţă de cei care nu se ridică la aceeaşi înălţime, insensibilitatea. Fiul cel mare demonstrează aceste vicii prin modul în care refuză să îl primească pe fratele său pierdut şi regăsit. Nici explicaţia oferită de tatăl său nu îl satisface. Vrea şi el partea lui de carne. Este o problemă de dreptate pentru el. Pentru Dumnezeu nu este decât egoism şi indisponibilitate de a ierta.

Sindromul primului fiu este foarte prezent printre noi. La 3 februarie 1998, Karla Faye Tucker a fost executată. Karla, după toate aparenţele, era o criminală căreia îi părea rău pentru ceea ce făcuse. În închisoare s-a convertit la creştinism iar cererea ei de clemenţă a fost respinsă de guvernatorul Texasului, actualul preşedinte al Statelor Unite, George W. Bush. În momentul execuţiei ei, în faţa închisorii erau două grupuri de persoane: unul protesta împotriva execuţiei, rugându-se pentru ea, iar celălalt cerea executarea vinovatei, explodând în urlete de bucurie când femeia a fost spânzurată. Primul grup cerea iubire şi îndurare, iar al doilea cerea dreptate. Parabola Fiului Risipitor ne aminteşte astăzi că pentru Dumnezeu iubirea şi compasiunea vin înaintea justiţiei oarbe.

Confundăm adesea puritanismul cu creştinismul. A fi puritanist înseamnă a fi scrupulos în cerinţele privitoare la comportamentul religios şi morală. Pentru o astfel de persoane virtutea numărul unu este disciplina. A fi creştin, pe de altă parte, înseamnă a mărturisi şi trăi după exemplu şi învăţătura lui Cristos. Aici prima virtute este iubirea şi compasiunea. Ca şi creştini credem într-un Dumnezeu al iubirii şi compasiunii. Isus a fost un om al iubirii şi compasiunii după cum ne-o arată atât învăţăturile Sale cât şi acţiunile Sale. Provocarea pentru noi, creştinii de astăzi, este să fim un popor al iubirii şi compasiunii; să fim asemenea tatălui din parabolă şi nu asemenea fiului cel mare într-o lume plină de fii şi fiice risipitoare.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin