Predici

Ştim cu toţii porunca străveche: “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşirea 20,12). Ştim noua poruncă a lui Isus: “Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (Ioan 13,34). Iar astăzi auzim aceste cuvinte ale lui Isus: “Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu” (Luca 14,26). Cum putem să împăcăm aceste cerinţe aparent contradictorii? Cum putem să îi urâm pe cei pe care trebuie să îi iubim? Dar mai important: de ce?

Paradoxul urârii celor pe care îi iubim a fost dramatizat în cel mai fascinant mod posibil la 8 septembrie 2001 în finala feminină a turneului de tenis desfăşurat în New York. Pentru prima oară în istoria turneului, lumea a privit un meci cu o încărcătură emoţională extraordinară: două surori, care se iubeau atât de mult încât trăiau în aceeaşi casă, iar la hotel stăteau mereu în aceeaşi cameră, acum erau puse faţă în faţă pentru titlu. Vă daţi seama ce era în minţile celor două tinere, Venus şi Serena Williams, în timp ce se luptau şi căutau să se învingă una pe alta, suspendând iubirea dintre ele pentru o temporară “ură”? Pe timpul meciului au trebuit să se “urască” pentru că fiecare stătea în calea celeilalte pe drumul spre titlul mondial.

Venus a câştigat. Dar la final nu a sărit în sus de bucurie, cum făcea de obicei. În schimb a alergat la plasă, şi-a pus un braţ pe umerii surioarei înfrânte şi i-a spus: “Te iubesc”. De ce i-a spus aceasta? Pentru că meciul era gata şi sora ei nu mai reprezenta un obstacol pe drumul spre victorie. Ea i-a spus de fapt, cu alte cuvinte: “Îmi pare rău dar a trebuit să o fac: a trebuit să lupt din greu, a trebuit să te urăsc pentru că îmi stăteai în cale. Dar eu te iubesc.” A fost un rar exemplu de urâre a celor pe care îi iubim şi din el putem învăţa multe despre “urârea” celor dragi.

În mod obişnuit Venus o iubea pe Serena, mai puţin când Serena devenea un obstacol ce o putea împiedica în ambiţia ei de-a câştiga titlul. Similar şi noi trebuie să ne iubim părinţii, fraţii, soţia sau soţul, şi pe toţi în general, mai puţin atunci când devin obstacole în ambiţia noastră de a lua titlul de câştigători ai vieţii celei veşnice. Coroana gloriei cereşti pe care Tatăl ne-o dă este mult mai importantă decât coroana efemeră pe care Venus a câştigat-o în acea zi. Trebuie de aceea să fim pregătiţi să ducem un război fără compromisuri în care nici o persoană şi nici un lucru nu trebuie să stea în calea câştigării coroanei. Bunurile constituie un formidabil obstacol în cursa multora spre mântuire. De aceea Isus îşi încheie astăzi intervenţia cu aceste cuvinte: “Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are, nu poate fi discipolul meu” (v. 33).

Isus ne spune deci că, pentru a fi discipolul Său, trebuie să relativizăm fiecare lucru din viaţă: familia, bogăţia, sănătatea, faima… Pe lista scopurilor şi priorităţilor din viaţa noastră, dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să stea pe primul loc. Este o problemă de viaţă şi de moarte. Iar exemplele pe care le dă pentru a ilustra seriozitatea învăţăturii Sale vin din spaţiul războiului. Mai întâi este omul care doreşte să construiască un turn. În vechime turnul era un element de securitate de bază în apărarea oraşelor pe timp de război. Apoi este episodul cu regele pornit la război cu zece mii de luptători, în timp ce inamicii sunt în număr de 20.000. Identificându-ne cu acest rege vedem că inamicii ne sunt net superiori numeric. “Noi nu avem o luptă împotriva sângelui şi trupului, ci împotriva conducătorilor acestei lumi a întunericului, împotriva duhurilor răului care sunt în înălţimi” (Efeseni 6,12). Vom eşua dacă nu apelăm la un rege care să ne conducă. Iar acest puternic rege este Regele Regilor, nimeni altul decât Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi ne arată cât de absolute şi cât de radicale sunt cerinţele faptului de a fi discipol. A-l urma pe Isus este mult mai dificil decât câştigarea unui turneu mondial de tenis. Vestea bună este că Isus ne cunoaşte slăbiciunile: noi suntem 10.000, iar duşmanii 20.000. De aceea suntem invitaţi să apelăm la Dumnezeu, pentru că fără Dumnezeu nu putem face nimic.

pr. Ernest Munachi Ezeogu Ritul latin