Start > Ritul latin > Cine se inalta va fi umilit, iar cine se umileste va fi inaltat

Cine se inalta va fi umilit, iar cine se umileste va fi inaltat

1 September 2007
1,796 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXII-a de peste an (Anul C)

In Evanghelia duminicii trecute, Isus, vorbindu-ne despre mantuire, spunea: “Dati-va silinta sa intrati pe poarta cea ingusta”. In Evanghelia duminicii de azi ne arata un mod prin care putem intra pe aceasta poarta ingusta, si anume, umilinta.

Isus si-a incheiat parabola invitatilor la ospat spunand ca cine se inalta va fi umilit si cine se umileste va fi inaltat. Dar ce inseamna a se umili? Daca am intreba persoane diferite ce este pentru ele umilinta, vom obtine raspunsuri diferite, fiecare continand doar o parte a adevarului, așadar incomplet.

Daca am intreba pe cineva care este inclinat spre violenta, poate ne-ar raspunde ca umilinta inseamna a nu ridica vocea, a nu se crede mare in casa, a fi bland; daca am intreba o tanara, ne-ar raspunde ca a fi umil inseamna a nu fi vanitos, a nu dori sa atragi atentia altora, a nu trai numai pentru noi insine sau de fatada. Poate un preot ar raspunde ca a fi umili inseamna a ne recunoaste pacatosi, a avea o parere rea despre noi insine. Dar asa e usor de inteles ca nu s-a atins radacina umilintei.

Pentru a descoperi radacina umilintei trebuie sa ne indreptam spre Isus care ne-a spus: “Invatati de la mine caci sunt bland si smerit cu inima”.

Dar unde s-a aratat Isus umil? Citind Evanghelia nu vom gasi nicaieri vreo fraza in care Isus sa recunoasca ca a gresit. Aceasta e de fapt proba cea mai convingatoare ca Isus este Fiul lui Dumnezeu. Isus este unicul om de pe pamant care nu a trebuit sa spuna prietenilor sau dusmanilor sai ca a gresit, nu a trebuit sa-si ceara iertare, si asta nici chiar fata de Dumnezeu Tatal.

Daca prin umilinta intelegem o injosire de sine, atunci Isus nu a fost umil. Si atunci umilinta nu este ceea ce intelegem noi de obicei, ci este altceva, un lucru pe care trebuie sa-l descoperim din Evanghelie.

Ce a facut Isus pentru a fi si a se numi umil? Un lucru simplu: s-a coborat, s-a injosit si s-a inaltat. Dar nu numai cu gandul sau cu cuvantul, ci prin fapte. El care era Dumnezeu, adica in acea conditie in care nu se putea nici dori, nici a avea ceva mai mult, s-a coborat; a luat firea de sclav si s-a umilit facandu-se ascultator pana la moarte. Odata inceputa aceasta coborare vertiginoasa de la Dumnezeu la sclav, nu s-a oprit aici; a continuat sa coboare toata viata. S-a asezat in genunchi pentru a spala picioarele apostolilor sai, spunându-le: “Eu sunt in mijlocul vostru ca unul care slujeste”. Si nu s-a oprit pana cand nu a ajuns in punctul dincolo de care nici o creatura umana nu poate trece, pana la moarte. Dar tocmai acolo, in punctul cel mai adanc al injosirii sale, il atinge puterea Tatalui, adica Duhul Sfant, care invaluie trupul sau din mormant, il vivifica, il invie si-l inalta la cer, ii da un nume care este mai presus de orice alt nume si porunceste ca tot genunchiul sa se plece in fata lui.

Iata un exemplu concret, mai mult chiar, realizarea maxima a adevarului: “Cine se umileste va fi inaltat”.

Vazuta in aceasta oglinda, care este Isus, umilinta nu este o chestiune de sentiment, adica a ne simti injositi, dar e o chestiune de fapte, de gesturi concrete. Umilinta este disponibilitatea de a cobori, de se face mici si de a sluji pe ceilalti, e vointa de a sluji, si aceasta din iubire, nu pentru alte scopuri.

Intr-un anumit sens, putem spune ca umilinta inseamna gratuitate, este slujirea fara nici un interes sau calcul. Parabola invitatilor la ospat e urmata de aceste cuvinte ale lui Isus: “Cand dai un ospat invita-i pe cei saraci, pe schilozi, pe schiopi si pe orbi. Atunci ferice de tine, caci ei nu au cu ce sa-ti rasplateasca si iti vei primi rasplata la invierea celor drepti”. Aceasta e o slujire gratuita, pentru ca nu se asteapta nimic in schimb.

A fi umili dupa modelul lui Isus inseamna deci a se darui in mod gratuit, a nu trai numai pentru noi insine. Cand noi cautam aplauze, recunostinta, ne lipseste umilinta pentru ca nu mai exista gratuitate. In acel moment cautam recompensa noastra: sau bani sau complacerea în noi insine. In ambele cazuri Isus ne spune: “Ti-ai primit rasplata”.

Umilinta este adevar

E restabilirea adevarului fata de noi insine, e recunoasterea ca locul nostru nu e deasupra altora, dar dedesupt. Sfanta Tereza de Avila spunea: “Ma intrebam de ce Dumnezeu iubeste atat de mult umilinta, si mi-a venit in minte, fara a ma gandi prea mult, ca aceasta trebuie sa fie pentru ca El este Supremul Adevar, si umilinta este adevar”.

Persoana care sustine ca nu valoreaza nimic, ca este vrednica de dispret, comite un pacat grav in fata lui Dumnezeu, nu este umila, ci depresiva. Persoana care ascunde propria fragilitate in spatele ipocriziei unei imagini de sine excesive si distorsionate, isi construieste autostima sa pe baze fragile. Ucenicul care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, in schimb, primeste cu bucurie propriile capacitati, le pune in slujba Imparatiei, il lauda pe Dumnezeu pentru darurile sale. Cunoaste si masura propriei slabiciuni, dar nu se preocupa, ci se incredinteaza Domnului, stiind ca in slabiciunile sale se manifesta pe deplin gloria lui Dumnezeu.

A se umili inseamna a se elibera de dorinta de stima umana si a avea constiinta senina ca fiecare dintre noi valoreaza atat cat valoreaza in fata lui Dumnezeu. Nici un titlu si nici o stima umana nu poate adauga nimic, asa cum nici un dispret sau nici o calomnie nu ne poate lua nimic. Adevarata umilinta este acest adevar, aceasta seninatate. Sfantul Paroh de Ars ne da aceasta marturie: “Am primit doua scrisori de aceiasi valoare: intr-una se spunea ca eram un mare sfant, in cealalta ca eram un ipocrit. Prima nu mi-a adaugat nimic, cea de-a doua nu mi-a luat nimic; inaintea lui Dumnezeu suntem ceea ce suntem si nimic mai mult”.

Si Sfantul Paul vorbeste astfel despre umilinta cand spune: “Daca cineva se considera a fi ceva, fara sa fie, se insala pe sine insusi” (Gal 6,3). Pentru apostol s-ar putea spune ca umilinta este sobrietate spirituala, adica a avea o adevarata cunoastere despre noi insine. “Nu va considerati mai mult decat trebuie sa va considerati, ci fiecare sa aiba despre sine o apreciere corecta” (Rom 12,3).

Cu cine trebuie sa fim umili? In fata cui?

Umilinta e o atitudine fata de noi insine, fata de altii si fata de Dumnezeu. Lasam sa se inteleaga mai sus ca umilinta e sora geamana a caritatii, fiind intim legate una de cealalta. De aceea, asa cum caritatea se exprima in doua atitudini strans legate intre ele: “Sa-l iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta si pe aproapele ca pe tine insuti”, la fel e umilinta. Umilinta adevarata consta in a fi umili fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Nu putem fi umili in fata lui Dumnezeu, in rugaciune, daca nu suntem si in fata aproapelui. A fi umili in fata lui Dumnezeu inseamna a fi copii, a fi acei saraci, anawin-ii, din Biblie, adica cei care nu au alt sprijin decat pe Dumnezeu, a ne increde numai in El. Dar daca nu suntem umili fata de fratii pe care-i vedem, cum putem fi umili fata de Dumnezeu pe care nu-l vedem? Daca nu spalam picioarele fratilor pe care-i vedem, cum putem spala picioarele lui Dumnezeu pe care nu-l vezi? Picioarele lui Dumnezeu sunt fratii tai. Dupa cum putem vedea, se poate spune despre umilinta aceleasi lucruri pe care Ioan le spunea despre caritate.

Exista persoane care sunt capabile sa spuna despre sine tot raul posibil si imaginabil, care, in rugaciune stiu sa se acuze, sa se considere cele mai netrebnice. Deci sunt umile in fata lui Dumnezeu si a lor. Dar daca cineva ia in serios acuzele lor, sau daca spune ceva rau despre ele, imediat se revolta, si aceasta arata ca umilinta lor nu este adevarata. Adevaratul om umil e cel care se priveste in Dumnezeu, in El descopera ceea ce este, si apoi traieste acest adevar in relatiile cu fratii.

Umilinta este un bine care vine de sus, din cer. Nu e o planta cere creste pe pamant, lumea nu o cunoaste. Aceasta e intelepciunea Evangheliei care rastoarna intelepciunea lumii. Acest lucru il vedem clar in jurul nostru: lumea, in loc sa cultive umilinta, exalta orgoliul. Cand vrem sa-i facem un compliment cuiva, spunem ca “ne mandrim cu el”. Lumea e structurata pe valoarea carierismului, adica a urcarii cat mai sus pe scara sociala. Incepand de la scoala, tinerii sunt incurajati sa faca cariera, sa se afirme in fata altora, sa fie primii.

Modul de gandire al lui Isus e diferit de al nostru. Si totusi nu trebuie sa cadem in eroare. La ce foloseste umilinta evanghelica? La a forma o comunitate de resemnati, de lume inerta, lipsita de elan, care nu se foloseste de talente? Absolut NU! Umilinta evanghelica nu ne interzice sa ne folosim de calitatile si talentele noastre, ci ne cere sa nu le folosim numai pentru noi insine, dar sa le punem in slujba tuturor; sa nu ne folosim de ele pentru a fi slujiti, ci pentru a-i sluji pe altii.

E nevoie de umilinta mai ales in familie. Cineva spunea ca umilinta a fost inventata de Dumnezeu mai ales pentru a salva casatoria. Casatoria, inteleasa ca iubirea dintre barbat si femeie, se naste din umilinta. A se indragosti de o alta persoana, vorbim aici de o adevarata indragostire, este cel mai radical act de umilinta. Inseamna a merge la un altul si a-i spune: nu-mi sunt suficient, am nevoie de tine. E ca si cum am intinde mana si a cere de pomana unei alte creaturi putin din fiinta sa. Repet, este actul de umilinta cel mai radical. Dumnezeu a creat omul nevoias, cersetor; a inscris umilinta in carnea sa, cand i-a creat barbat si femeie, adica incompleti. Inca de la inceput i-a creat doua fiinte in miscare, in cautarea celuilalt, nesatisfacuti de ei insisi.

Asadar, casatoria se naste din umilinta, si daca se naste din umilinta conditiei umane nu poate supravietui decat in umilinta. Sfantul Paul le spunea sotilor crestini: “Imbracati-va….. cu dragoste, cu indurare, cu bunatate, cu umilinta, cu blandete si rabdare”… (Col 3,12). Umilinta si rabdare sunt ca si uleiul care permite, zi de zi, a curata orice principiu de rugina, sunt forta de a darama orice zid de neintelegere si de resentiment, mai inainte de a deveni ziduri groase care apoi nu mai pot fi distruse. Niciodata sotii nu trebuie sa se intrebe: de ce sa fiu eu cel dintai care sa cedez, sa ma umilesc? A ceda nu inseamna a pierde, ci a invinge, a invinge adevaratul dusman al iubirii care este egoismul nostru, eul nostru.

Mesajul Evangheliei de azi e foarte actual, mai ales pentru societatea noastra, care cauta pe toate caile primul loc. O societate unde interesul propriu devine bine prioritar si pentru care se sacrifica orice valoare. Intr-o societate bolnava de egoism si de indiferenta, Isus propune terapia iubirii care cauta ultimul loc, care daruieste gratuit, care ofera o atentie preferentiala celui care nu este iubit sau e mai putin iubit.

Ritul latin