Predici

Poporul englez are un proverb care este formulat astfel: A man is known by the company he keeps. Adevărul pe care-l exprimă acest proverb nu este necunoscut nici poporului român care îl exprimă într-un mod foarte asemănător: Spune-mi cu cine umbli, ca să-ţi spun cine eşti sau Spune-mi cine ţi-e prieten ca să-ţi spun cine eşti.

Mi-am amintit de acest proverb întrucât îmi pare că el exprimă tocmai provocarea pe care ne-o face Evanghelia duminicii de astăzi: Spune-mi pe care Cristos îl urmezi, ca să-ţi spun ce fel de creştin eşti. Este acel Cristos care îţi cere să-l urmezi purtându-ţi crucea? Este acel Cristos care îţi cere să-l pui mai presus pe el decât familia, cei dragi, prietenii? Sau este un Cristos la comod şi de ocazie şi “la bucată”?

Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Cristos parcă un pic nervos, prea sătul poate de atâţia ucenici superficiali şi de ocazie, prea supărat pentru faptul că mulţi se amăgesc că sunt creştini doar pentru că undeva în programul lor zilnic este prevăzută şi o rugăciune spusă în grabă, iar în cel săptămânal este inclusă şi o Liturghie “ascultată” la uşa sau în dosul bisericii, mai la răcoare. Oricât ne-ar surprinde poate o astfel de “reacţie” a lui Isus, ea este cât se poate de firească, aşa cum este firesc ca într-o relaţie de prietenie să apară la un moment dat şi întrebarea, poate nerostită dar apăsătoare: eu ce/cât însemn pentru celălalt? El ce/cât înseamnă pentru mine. O astfel de întrebare este cea care te face să-l priveşti pe celălalt dincolo de politeţea măgulitoare pe care o arată şi să încerci să afli care-ţi este locul în viaţa lui şi care-i este locul în viaţa ta. A şti aceasta înseamnă a putea înainta cu ochii deschişi, a-ţi înţelege viaţa şi a o trăi cu adevărat. Tocmai acest lucru ne invită Cristos să-l descoperim astăzi întrebându-ne pe fiecare: eu cine sunt de fapt pentru tine?

Dacă privim la viaţa noastră vom observa că ea se aseamănă cu un cocktail: muncă, şcoală, familie, Cristos, prieteni, timp liber, alte activităţi, fără a conta prea mult ordinea în care le adăugăm. Cantitatea fiecărui ingredient pus mai diferă de la o zi la alta, câteodată mai renuţăm la ceva sau înlocuim cu ceva nou, fără a fi vreo problemă întrucât tot un cocktail rămâne: îi schimbăm dacă este nevoie doar numele şi ne bucurăm eventual că am încercat ceva nou. Şi astfel trăim cu sentimentul că pentru viaţa noastră merge orice reţetă atâta timp cât undeva acolo, între “ingrediente”, rămâne şi Cristos, pentru că dacă este şi el, atunci tot cocktail creştin se cheamă şi e ok.

Cine este Cristos pentru fiecare dintre noi, unde şi cât este prezent în viaţa noastră ştim doar noi înşine. Însă cine, unde şi cât trebuie să fie Cristos în viaţa noastră ne-o spune el însuşi: primul, în tot ce facem şi mai presus de toţi şi toate. Nu este suficient să fie prezent doar într-o oarecare măsură, într-un oarecare loc şi într-un oarecare fel: trebuie să fie în totalitate, la locul său (dintâi) şi în felul cuvenit. Aceasta ne-o aminteşte în Evanghelia de astăzi cerând ca până şi relaţia cu propria familie, această relaţie care este oriunde în lume admirată, preţuită şi apărată, să fie pusă mai prejos de relaţia noastră cu el. A-l preţuit pe Cristos mai mult nu înseamnă a-i dispreţui pe ceilalţi, ci înseamnă a învăţa să-i preţuim altfel, mai mult şi mai profund. Ceea ce ne cere Cristos să facem este să învăţăm a privi în primul rând la el şi prin el la toţi ceilalţi. Este o “pretenţie” greu de înţeles pentru că nu corespunde logicii noastre, ci logicii lui Dumnezeu, acea logică misterioasă despre care ne vorbeşte L1: ce om poate cunoaşte [înţelege] voinţa lui Dumnezeu? Cine îşi poate imagina [de] ce anume vrea Domnul [ceea ce ne cere]? Dar nu este o nebunie, ci o altfel de înţelepciune, după care trebuie să ne conducem, iar viaţa noastră nu se va distruge, ceilalţi nu vor dispărea din ea, ci îşi vor găsi adevăratul loc. Este aceeaşi înţelepciune de care au dat dovadă copiii unui om care, lăsat fiind de soţia sa să aibă grijă de ei, a căutat să le dea de lucru pentru a fi liniştiţi. Astfel a luat o hartă pe care o avea în casă, a rupt-o în mai multe bucăţi, asemenea unui puzzle, şi apoi le-a cerut copiiilor săi să o refacă şi să o lipească. Fiind destul de mici şi puţin pricepuţi, era sigur că această muncă îi va ţine ocupaţi până seara, când ar fi ajuns soţia sa acasă iar “misiunea” sa s-ar fi încheiat. Ne putem închipui uimirea sa când, după mai puţin de o oră, copiii i-au adus bucuroşi harta refăcută. Nu şi-a putut stăpâni curiozitatea şi i-a întrebat cum de au reuşit aşa repede. Iar ei i-au explicat că l-a început au încercat să potrivească bucăţile de hartă diferit colorate între ele, dar a fost zadarnic. La un moment dat însă au observat că pe spatele bucăţilor erau trasate diferite linii. Au întors toate bucăţile cu faţa în jos şi privind la ele şi-au dat seama că alcătuiau schiţa unui chip de om. Fiind simple linii negre le-au potrivit cu uşurinţă refăcând astfel acel portret. Apoi le-au lipit şi, întorcându-le, au văzut că pe partea cealaltă se formase şi harta, fiecare bucată ruptă fiind aşezată la locul potrivit. (cf. Bruno Ferrero: Il puzzle)

Iată aşadar ce înseamnă a-l pune pe Cristos primul în viaţa noastră, a-l preţui cel mai mult şi a privi la el mai înainte şi mai mult decât chiar şi la propria familie. Nu înseamnă a pierde pe ceilalţi, ci a-i aduna pe toţi aşezându-i la locul lor. Este o alegere grea ce nu poate fi nici înţeleasă, nici făcută după criterii pur omeneşti, întrucât corespunde voinţei şi înţelepciunii lui Dumnezeu pe care doar Duhul său ne poate face capabili să o înţelegem şi să o trăim. O astfel de alegere este rodul unui calcul făcut de noi înşine, un calcul atent, aşa cum ne dă exemplu Cristos în Evanghelia de astăzi (care om…?), dar un calcul făcut nu atât cu mintea, ci mai ales cu inima, o inimă luminată de Duhul Sfânt aşa cum am cerut la psalmul responsorial: Dă-ne, Doamne, înţelepciunea inimii. Să cerem de la Dumnezeu puterea de a face mereu această alegere şi a o păstra. Să avem acest curaj de a privi toate şi pe toţi cu ochii lui Cristos, aşa cum apostolul Paul îi cere lui Filemon: să-l primească pe Onesim, sclavul său care fugise, şi primindu-l nu doar să renunţe la a-i aplica pedeapsa cuvenită, ci să-l considere un frate. Ce cerere necugetată, după cugetul lumii, cât de firească însă după “cugetul” lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă aşadar a şti să vedem cu ochii lui Dumnezeu, să iubim cu însăşi inima. Dar nu vom putea face aceasta decât dacă vom şti să-i oferim lui Cristos locul dintâi în viaţa noastră.

A-l alege pe Cristos doar uneori şi numai în parte înseamnă a ne amăgi; nu Cristos “parţial” ne mântuieşte, ci Cristos întreg; nu fidelitatea ocazională faţă de el, ci unirea continuă şi deplină cu el. Nu trebuie să-l confudăm pe Cristos doar cu unele dintre înfăţişările sale. Nu reflexia lui Cristos ne mântuieşte, ci întâlnirea personală cu el. Este un adevăr de care dacă nu vom ţine seama ne va costa mântuirea, aşa cum le-a costat viaţa pe acele maimuţe care au confundat focul cu reflexia sa.

Acel trib de maimuţe trăia în junglă, la marginea unui sat. Erau mereu în preajma oamenilor observându-le viaţa. Ceea ce le trezea cel mai mult curiozitatea era focul. Stăteau ore în şir privind flăcările roşii care dansau în case şi în curţi şi pe ţăranii care se strângeau în jurul lor pentru a se încălzi, având o mare bucurie întipărită pe chip. Într-o seară nespus de rece maimuţele au zărit o luminiţă care pâlpâia printre frunzele unui tufiş. Au crezut îndată că este o fărâmă din acel lucru minunat care îi încălzea pe oameni şi au luat-o cu grijă. Au acoperit-o cu iarbă uscată şi crenguţe şi, întizându-şi mâinile deasupra, scoteau sunete de satisfacţie crezând că se încălzesc. Una dintre ele chiar a început să sufle în luminiţă, aşa cum văzuse de atâtea ori că făceau oamenii. O pasăre trecând pe acolo şi observându-le, plină de compasiune faţă de sărmanele maimuţe, le-a spus: Prietene, vă înşelaţi. Acela nu este foc, este o sărmană luminiţă. Însă ele, fiind sigure că spunea asta din invidie, au alungată şi s-au pus pe suflat mai tare ca se înţeţească “focul”. Pasărea însă, grijulie, a insistat: Vă înşelaţi! Nu mai staţi aici în frig. Mergeţi mai degrabă şi adăpostiţi-vă. Maimuţele însă, crezând că pasărea spunea asta doar ca să le alunge şi să le fure “focul” au prins-o şi au ucis-o. Apoi s-au pus toate pe suflat ca să mărească focul. Aşa au făcut destulă vreme cu încăpăţânare, însă dimineaţa le-a găsit pe toate moarte de frig. (cf. Bruno Ferrero: Le scimmie e la lucciola)

Iată iubiţi fraţi ce înseamnă a te amăgi că-l ai pe Cristos: înseamnă a te amăgi că trăieşti cu adevărat şi că te vei mântui. Pe cei care se amăgesc astfel zorii ultimei dimineţi îi vor găsi morţi pentru vecie. Prin urmare dacă Cristos ne cere să-i oferim locul cuvenit în viaţa noastră, nu o face din dragoste pentru el, ci din dragoste pentru noi. Dar să nu uităm că nimeni nu poate fi iubit cu forţa. Aşadar: lăsaţi-vă iubiţi de Cristos, lăsaţi-vă seduşi de el!

pr. Paul Butnaru Ritul latin